Prozatoare cu un
semnificativ exerci ţiu al construcţiei romaneşti, Veronica Balaj izbândeşte,
deopotrivă, în propria poezie, într-o încercare în care experienţa şi
deprinderile omului de litere sunt solicitate pe paliere şi în registre de
sensibilitate în care prima importanţă au nu raportările livreşti, ci
autencitatea, trăitul, caracterul de document existenţial. Aş reţine de aceea
în versurile acestui volum odată cu simbolurile mitologice (Pan, Mercur, Iov,
etc.), cu scenariile şi plăcerea asumării „rolurilor”, regimul afectiv al
confesiunii, rememorările care vorbesc, aici şi acum, despre un traseu
printr-un univers lipsit de refugii protectoare dar, parcurs la limită cu o
aspră nostalgie a începuturilor, a unor limanuri edenice.
Lucian Alexiu
(despre
volumul – Poeme în civil)
Aniversare şi tăiere de noroc
soseşte jonglerul
cu rol principal
- îmi sărbătoresc,
toate zilele de naştere
deodată
şi stau
înrămată
între flăcările
ieşite din mâinile lui
spectacol de grădină
cu tăiere de noroc
şi gustul cuvintelor
rodite
într-un gutui
şi-un măr
cu sămânţa picată
din Eden
taman în pătratul meu
existenţial
colorată, flutură
la o adică
partea de frică
bună de mestecat
în singurătate
invitaţii, cu dogoare în gesturi
şi pantofi jucăuşi,
se-nghesuie, cântă, mimează
un tablou mişcător, izbutit /
scheunatul unor pisoi
zgârie carnea nopţii
în căutare de mâncare
secundele vin, desfrânate
laolaltă
din mai multe direcţii
se veselesc
ce noapte ! ce viaţă
arzând !
Balada plecării în Vislanda
păşeam afectuos,
prin lumina oglinzii
— echilibristică precară —
când întunericul
îngustat foarte,
mă sufocă,
am înnoptat
împreună cu nişte îngeri
zăbovitori
în ciubote scâlciate
de atâta umblare;
le ceream o amânare
de neînchipuit,
nu se-nvoiau
îmi puseră între buze
o floare
zăbală şi alinare
de atâta izbăvire,
îmi lăcrima întunericul
nopţilor viitoare
îngerii mă cercetau
şi mă învăţau să cânt
cu vorbe netrăite
frumos / nedistonant
balada plecării în Vislanda /
rotindu-şi aripile
în semn de alianţă
între cer şi pământ
mă încercuiau, repetând:
“balada se cântă
fără lacrimi
se cântă apăsat
precum oştenii altădat’
femeie năucă, ar trebui
să fii măgulită
de trecerea prin oglindă !
e-o blasfemie să cânţi
printre dinţi
balada
plecării în Vislanda”.
Poveste mişcată
laolaltă,
eu şi câţiva îngeri
scheletici
precum sufletul meu,
stăm cocoţaţi
pe hornul casei
feriţi
de veştile bune
şi de umbra
vegetaţiilor
secerate de lumina lunii;
focul s-a stins
când,
flegmatici, scuipam
în ochii flăcărilor,
durerea oţetită
de plictis /
arareori,
mai sughiţăm
peste abis
şi ne-ntrebăm
cum de nu aflăm
care-i drumul
spre Vislanda
doar zările
n-au luat-o din loc
au totuşi
dimensiuni ordonat-îngrijite
nedumeriţi,
cu ochii noştri
de lupi încolţiţi
scheletici,
mai lăcrimăm
cât viaţa
şi luăm aminte
să-ngenunchem.
VERONICA BALAJ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu