Adriana Weimer: Dragă
Cristina eşti, şi în Canada, tot junalist român, participi la întruniri cu
caracter politic, la Clubul Diplomaţilor, la evenimente precum alegerile
guvernamentale sau locale, eşti corespondent Romanian Global News. Voi începe
cu o curiozitate: cum se intră în astfel de cercuri, ce standard au jurnaliştii
acolo?
Cristina Mihai Balaj: Dragă Adriana, îţi mulţumesc în primul rând pentru onoarea de a mă face părtaşa unui asemenea dialog, care se va publica în revista “Banat” din Lugoj. Ca jurnalistă, am fost invitată la diferite evenimente organizate de către Ambasada României la Ottawa, ultimii ani fiind foarte activi, datorită Excelenţei sale, fosta ambasadoare, Elena Ştefoi. Teodora Safta, soţia fostului ataşat militar român la Ottawa, a vrut să faciliteze şi legătura dintre câteva membre ale comunităţii româneşti de aici şi cele din cadrul Clubului, unde se intră doar cu invitaţie specială, şi acesta a fost şi cazul meu. Ca asistentă a Insărcinatului cu Afaceri din cadrul Ambasadei Republicii Myanmar, am putut să cunosc acest mediu din interiorul său şi să înţeleg …volumul mare de lucru, care nu seamănă deloc cu ideea de baluri şi cocktail-uri non-stop, pe care o au cei din afară.
A.W.: Să ne imaginăm că vrem să intrăm la Clubul Diplomaţilor din Ottawa. Putem intra chiar aşa, după bunul plac? De la noi, din România, totul se vede spectaculos… Care este ţinuta vestimentară, care sunt regulile?
C.M.B.: Aşa cum am spus, desigur că e nevoie de inviaţii speciale. La întâlnirea la care am participat a fost o ţinută elegantă, dar de zi, deci costum sau rochie midi. Partea cea mai atrăgătoare pentru mine este că persoanele pe care le-am întâlnit la manifestarea organizată de Clubul pentru soţiile diplomaţilor sunt doamne deosebite, care se străduiesc să facă legături de suflet între persoane foarte diferite ca zestre culturală. Partea spectaculoasă poate fi considerată urmarea acestor întâlniri, pentru că o bună parte din aceste doamne ne-au onorat şi ele cu prezenţa, atunci când am realizat “Mărţişorul Românesc” şi “Primăvara Românească”, evenimente la care au avut ocazia să ne cunoască atât tradiţiile culinare, cât şi o parte din cele culturale.
A.W: Ai transmis pentru presa din România despre sărbătorirea unor ani de relaţii economice ale Canadei cu ţara noastră, de la alegerile din Canada (au câştigat conservatorii… uite că te-am asculat la radio). Cum se desfăşoară lupta politică? Sunt cancanuri ca la noi?… Cum acceptă interpelarea persoanele luate în vizor?
C.M.B.: Am scris despre câteva evenimente mai importante de când stau în Canada şi unele au fost în legătură directă cu România, altele ţin doar de politica din Ţara Arţarului, dar nu şi a arţagului. Canadienii sunt foarte calmi, gentili, chiar şi în campaniile politice, doar ultima a fost mai pipărată, însă, în comparaţie cu ce se întâmplă în România sau în Statele Unite ale Americii, pot spune că sunt nişte domni. Se încearcă, nu în totalitate, dar se încearcă şi controverse de idei şi nu numai atacuri politice. Iar dacă este vorba să ne legăm de atacurile politice, pot să mă uit la ceea ce se întâmplă la americani şi să mă înfior. La fel, ce se întâmplă în România creează o stare de nelinişte şi de anume dezgust; dar să ne uităm şi la partea plină a paharului, anume că în România sunt din ce în ce mai multe voci care vor demnitate naţională, decizii politice cumpătate, cinste şi un viitor pentru noi şi copiii noştri. Vocile acestea vin şi din partea societăţii civile, dar şi din partea politicului. E un semn de maturizare civică, pentru că, să nu uităm, că noi am fost rupţi decenii întregi de ideea vestică de democraţie. Consider că în aceste campanii, şi nu numai, cea care face o mare diferenţă este …presa. Nu vreau să arunc cu pietre în presa din ţară, dar, din păcate, sunt unii aşa-zişi jurnalişti, mai ales în presa centrală, care nu fac decât să aprindă focul pentru lucruri uşoare şi nu sunt interesaţi de chestiuni profunde. Dacă e ceva rău, totul e prezentat catastrofal, dacă e ceva bun, se trece cu vederea. Demult nu se mai aplică regula cum că o veste rea e o ştire şi o veste bună nu e deloc o ştire, pentru că jurnalismul de azi, fie că ne place, fie că nu, e foarte partizan, dar partizanatul în lumea anglo-americană nu trece peste interesele naţionale. La noi, prima ţintă o reprezintă tocmai valorile naţionale şi acest procedeu dă roade rele, pentru că nu se poate să semeni vânt şi să nu culegi furtună şi mai produce şi mult dezgust şi buimăceală. Dar, repet, să nu ne pierdem cu firea, pentru că sunt şi jurnalişti de mare valoare şi voci din ce în ce mai puternice care cer, şi sper să şi reuşească, să introneze un climat al bunului-simţ în România.
A.W.: Ţii la ideea de identitate culturală naţională. Ai organizat, din proprie iniţiativă, şi întâlniri care să marcheze spiritualitatea românească acolo, ai participat la Zilele României din Canada în diferite moduri. Te-ai implicat. Comunitatea românească rezonează la păstrarea limbii, a obiceiurilor, atât cât se poate, chiar dacă se află aşa de departe?
C.M.B.: Îţi mulţumesc că mă prezinţi atât de activă, aşa şi doresc să fiu, chiar dacă uneori mai apar şi meandre. Am organizat, împreună cu câteva doamne, “Mărţişorul Românesc” şi “Primăvara Românească”, dar trebuie să spun că şi iniţiativa rămâne tot la nivel colectiv. Da, am făcut parte din acel mic nucleu, de pornire, care le-a cuprins pe Teodora Safta şi pe Ileana Constantinescu (fosta preşedintă a Asociaţiei Românilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG). La acesta s-au adăugat, în timp, şi doamnele Rodica Motora, din nou Rodica Motora (sunt cumnate!), Mădălina Voina, Mioara Beiculescu, Gabriela Gref-Innes şi Gabi Papaz. Îţi voi trimite şi câteva poze. Ţin foarte mult la organizarea acestei întâlniri, pentru că aşa avem ocazia să ne prezentăm cine suntem ca naţiune şi, implicit, cultura şi civilizaţia noastră. Noi ne-am obişnuit, în ultimii ani, să-i lăsăm pe alţii să ne zugrăvească, ceea ce e bine până la un punct, dar consider că noi, fiecare român în parte, trebuie să fim vioara întâi şi să le arătăm celorlalţi reala noastră faţetă, aşa cum ne vedem noi şi, dacă vrei, să-l parafrazez pe Appollinaire “cum ne văd îngerii şi nu răsfrângerile”. Am reuşit să conferenţiem despre daci, despre sărbătoarea Mărţişorului, despre Constantin Brâncuşi, despre George Enescu şi sper să continuăm cu… Mihai Eminescu. Sunt şi alte evenimente, cu un caracter puţin diferit, chiar dacă sunt din acelaşi registru, aşa cum e participarea la “Festivalul Lalelelor”, o manifestare populară, câmpenească mai mult, organizată de canadieni cu sprijinul comunităţilor etnice de aici şi cu cel al ambasadelor. Aici am fost, uneori, pe post de voluntară, dar mai mult pe post de jurnalistă. În general, românii participă la manifestări câmpeneşti, dar cei care se implică în postura de organizatori sunt o mână de oameni, pentru că majoritatea celor veniţi din ţară au mentalitatea adusă de acasă: adică ignorarea rădăcinilor, mai mult sau mai puţin.
Şcoala românească este ţinută în viaţă de un grup de români inimoşi, voi spune în primul rând numele doamnei Rodica Costea, cea care ţine şi lecţiile, la care se adaugă părinţii care-şi mai aduc copiii la astfel de cursuri, dar numărul lor e în scădere dramatică. De ce? Pentru că valurile noi de imigranţi nu consideră importantă păstrarea limbii române, aşa, în cadru formal. Dacă o vorbesc acasă, cât de cât, e suficient. Doamna Costea îmi şi spunea că în anii ‘90 erau două clase de copii la Şcoala Românească (program susţinut de guvernul canadian pentru diferite minorităţi şi care înseamnă studierea limbii şi civilizaţiei materne, sâmbăta dimineaţa), iar acum de-abia se strânge o clasă. Dar, noi ne luptăm, aşa cum putem fiecare.
A.W.: Dacă ar fi să ne povesteşti, plastic, una dintre întâmplările acestea cu caracter românesc: program, ţinute, vorbe, sentimente…, cum ar suna?
C.M.B.: La “Festivalul Lalelelor” e foarte frumos, pentru că sunt multe ţări participante şi fiecare doreşte să aducă ceva specific: mâncare, băutură (nealcoolică), programe folclorice susţinute de cei care locuiesc în Canada, deci de amatori, obiecte de artizanat sau de mare artă. Noi, românii, am participat la vreo două-trei ediţii cu picturile artiştilor noştri de aici, ceea ce a impresionat foarte tare, pentru că a dat o notă de mare eleganţă standului românesc. Numai Olanda a mai avut picturi. Aici vin şi cei mai mulţi români, care vibrează la ideea că „Uite, România e prezentă!”. Şi fetele mele, Andrada şi Medana, au participat, alături de grupul folcloric “Izvoraşul”, condus de Sanda Cocea. Sandra este o tânără inimoasă, care şi-a convins şi părinţii (amândoi medici) să fie şi dansatori de brâuri, horă şi joc de doi din… Banat (ei fiind nişte moldoveni de foarte bună calitate, buni de puşi la rană).
A.W.: Mai nou, răzbate şi la noi principiul sănătos că fraţii de pe alte meleaguri, cei din diaspora, trebuie luaţi în seamă cu tot ceea ce întreprind, să nu-i izolăm, cum s-a întâmplat atâţia ani. Este pus în aplicare ceva concret în acest sens pe relaţia Canada, în afară de faptul că se fac cereri de emigrare în continuare, pe motive economice?
C.M.B.: Pe lânga legăturile cu ambasada, care invită membrii comunităţii la diferite acţiuni, inclusiv sărbătorirea Zilei Naţionale, o altă legătură ar trebui să fie cea prin intermediul reprezentanţilor pentru diaspora în Parlamentul României. Adevărul e că legătura e foarte slabă. E drept că e un singur deputat pentru colegiul SUA-Canada, deşi sunt foarte mulţi români pe acest continent. Alte relaţii se fac de către inimosi. Aici aş dori să-l menţionez, în primul rând, pe Alexandru Cetăţeanu, pentru că e scriitor (dar şi inginer şi om de afaceri) şi e preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul la Montreal. Dumnealui ne-a reunit în această organizaţie care are treisprezece ani de existenţă şi care a reuşit să se impună ca important reper cultural şi pentru România, dar şi pentru Canada. Atât Alex Cetăţeanu, cât şi alţi scriitori, ţin legătura permanent cu ţara, unii dintre ei sunt şi membri ai Uniunii Scriitorilor din România; voi aminti, în fugă, câteva nume: Livia Nemţeanu, Maia Vieru, Felicia Mihali, Ion Datcu, Mircea Gheorghe, Ionela Manolescu. Prin revista “Destine Literare” încercăm să ţinem steagul sus în privinţa limbii române şi să menţinem puntea de legătură pe care noi trebuie să o facem între cele două continente şi ţări.
A.W.: Dacă viaţa te-ar obliga să trăieşti la un anume moment dat la Lugoj, oraşul nostru mic, şi nu în Ottawa, o capitală importantă a lumii, ce ai regreta? De ce anume ţi-ar fi dor din Ottawa?
C.M.B.: Stai aşa puţin, că mie îmi place Lugojul foarte, foarte mult. În plus, e aproape de Timişoara. Deci, n-ar fi rău deloc. Dimpotrivă. Ce aş regreta de la Ottawa? În primul rând natura, care este foarte generoasă, pentru că iarna ai posibilitatea să patinezi în aer liber (Canalul Rideau e cel mai lung patinoar în aer liber din lume) şi să schiezi (în partea Gatineau-ului, un oraş „lipit” de Ottawa, dar care ţine de provincia Quebec şi, împreună, constituie Regiunea Capitalei Federale), iar vara ai râuri cu plaje amenajate chiar în oraş sau la marginea lui. E o viaţă calmă, seamănă cu ce era la noi în anii ’70, dar cu posibilităţi culturale mai bogate decât în alte locuri din America de Nord. La Lugoj, însă, există teatru, iar pentru operă aş putea fugi la Timişoara. La fel şi pentru un concert simfonic sau pentru un alt spectacol de teatru.
Cultura este una dintre marile noastre bogăţii, lucru care nu se prea găseşte uşor în America de Nord. Conceptul aici e altul: există un centru cultural la care se prezintă tot felul de specatcole. De exemplu: 3 zile – concert simfonic, următoarele 3 – un spectacol de balet, apoi unul de varietăţi, de două ori pe an există şi un spectacol de operă (!!!) şi… cam acesta este mersul. Nu există mentalitatea din Europa, aceea de repertoriu separat şi de stagiune pentru diferite companii artistice. Unii s-ar putea răţoi şi mi-ar putea spune ”Eh, şi ce mare lucru teatrul, opera, baletul? Ce, astea ţin de cald?” Adevărul este că… da, mai ţin şi de cald şi, repet, reprezintă o mare, mare bogăţie şi oportunitate pe care o au cei din România, dar care e valorificată aşa şi aşa. Aici sălile sunt pline, în general, pentru că spectacolele sunt atât de rare. În rest, lumea se distrează făcând cumpărături inutile.
A.W.: Dar acolo, de ce anume îţi este dor din România? De vreo carte scrisă în limba română, de farmecul limbii tale materne? Are importanţă acest lucru în afara spaţiului personal, afectiv? Un sentiment, la o adică, poate fi şi un imbold în a iniţia ceva care să accentueze benefic relaţionarea diaspora-ţară?
C.M.B.: Să ştii că şi eu mi-am pus problema cum e, de fapt, dorul de ţară, mai ales acum, în era internetului? Pentru că, având la dispoziţie o astfel de facilitate, ai de multe ori senzaţia că locuieşti într-un cartier ceva mai îndepărtat sau într-un alt oraş, dar nu neapărat într-o altă ţară. Mai ales că mare parte din paradigma în mijlocul căreia trăieşti e aceeaşi cu cea de acasă. Si, totuşi, acest intraductibil cuvânt românesc “dor” îl simţi mai ales atunci când ai vrea să te implici mai mult pentru cei de acasă sau în societatea de aici. Integrarea profundă înseamnă să fii capabil să iei parte la deciziile comunităţii, lucru care se întâmplă foarte rar pentru imigranţi, de oriunde ar veni, chiar şi pentru cei din Marea Britanie sau Franţa. Intr-un fel e şi normal, pentru că găsirea unui loc de muncă, păstrarea lui sau adaptarea la continue cerinţe ale pieţei muncii, alături de problemele familiale, de distanţele foarte lungi din America de Nord, toate îngrămădite în 24 de ore, îi răpesc omului cea mai mare parte de energie. La toate acestea se adaugă şi o anume timiditate a noului venit, care îl ţine oarecum pe margine. Şi toate acestea, în timp ce ar trebui să păstreze şi să îmbogăţească din zestrea de acasă. Poate părea ciudat ceea ce spun acum şi unii nu vor fi de acord, văzând în integrare doar un loc de muncă şi putinţa de a-şi cumpăra diverse lucruri, dar acest gol se resimte mai ales după 10-20 de ani. Există şi câţiva „norocoşi”, care reuşesc această integrare, adică reuşesc să menţină un echilibru sănătos între toate ingerinţele urgentului, ale vieţii pragmatice şi cele ale trăirii sufleteşti, rezonând cu ce este România şi cu ce se întâmplă în Canada. Altfel spus, pe lângă serviciu, pe lângă îngrijirea copiilor, a casei, pe lângă cumpărături şi amici, participă la acţiunile comunităţii româneşti (dar e vorba de o participare activă) şi îşi găsesc timp şi să contribuie la comunitatea mare, canadiană, prin voluntariat la diverse organizaţii. Toate acestea cer mult timp, energie, efort financiar si… sufletesc, dar aceştia sunt oameni fericiţi, mândri că sunt români şi buni canadieni. Cei care îşi neagă rădăcinile sunt cei mai nefericiţi, deşi mulţi dintre aceştia bravează în oameni realizaţi şi fără probleme, dar integrarea lor e foarte plăpândă şi singurul mediu unde reuşesc să mai comunice cu alţii este la locul de muncă sau… tot între români, unde nu pot face altceva decât să blameze …românii, România, crezând că astfel sunt ei înşişi cineva. Adevărul este că sunt nefericiţi. Iar canadienii de alte origini nu agreează astfel de personaje, pentru că nimănui, niciunui om normal nu-i plac cei care îşi defăimează propriile rădăcini.
Revenind la dor şi la legăturile între emigraţie şi cei de acasă, cred că toate aceste acţiuni organizate de oamenii din comunitatea de aici dovedesc că nu vor să se rupă, că le este dor şi că România, românii înseamnă mult pentru ei. Iar noi, cei de la Asociaţia Scriitorilor, avem şi avantajul ca prin revista “Destine Literare” să circulăm de mai multe ori pe an spre casă şi să stăm la masă cu cei din România sau cu românii din alte ţări, sărind peste orice fel de bariere legate de timp şi spaţiu. Fără să fiu un fan al computerelor, trebuie să laud internetul pentru această minunată soluţie de a fi împreună (uite, cât de mult mă bucur când primesc în Canada revista “Banat” din Lugoj pe cale electronică!). Şi, ca să închei, dorul mai are ceva, cu adevărat greu de descris şi cu adevărat intraductibil, care e prezent cu tine clipă de clipă, ca să ştii cine eşti şi unde te afli.
A.W.: Ai învăţat, desigur, multe de la canadieni, de la viaţa pe un alt continent. Orice mărturie ne poate ajuta şi pe noi, cei rămaşi acasă. Măcar pentru coloratura imaginaţiei. Te rog să ne punctezi câteva coordonate socio-afective.
C.M.B.: Există multe similutidini, dar şi câteva deosebiri mai importante. Canadienii sunt un popor tânăr, istoria nu coboară prea adânc în timp. Mă refer la documente şi la modul actual de organizare, de sorginte europeană. Ce a fost înainte s-a cam pierdut, datorită condiţiilor istorice vitrege. Dintre toate popoarele băştinaşe, cei din nord, adică inuiţii (eschimoşii) sunt cei care şi-au păstrat cel mai bine limba şi trăsăturile culturale. Ceilalţi aborigeni (impropriu numiţi indieni – şi, apropos, ei se luptă să fie numiţi cu propriile lor denumiri, asta neînsemnând că au ceva împotriva… indienilor, dar nu acceptă falsul cu privire la identitatea lor şi nici confuziile) au rămas într-un număr redus, dar se luptă să-şi păstraze tradiţiile. Dintre toate ţările de limbă engleză, Canada a făcut cel mai mult pentru prezervarea culturii şi valorilor indigenilor. Un gest reparatoriu, atât cât se poate.
Dăcă e să ne comparăm, noi avem un tezaur uriaş, minunat şi pe nedrept hulit sau minimalizat de unii rău-voitori. Acesta este unul dintre aspectele care mă dor cel mai tare: faptul că istoria noastră este distrusă chiar de către unii români, unii cu pretenţii de mari cărturari. Astfel de acţiuni şi de vorbe intră la categoria distrugerii programate şi chiar a crimelor culturale. Dar, să revin la canadieni. Să nu uităm că în secolul XX nu au avut războaie pe teritoriul lor. De fapt, ultima confruntare armată a fost în 1812, un război cu americanii, un război care, practic, a început să definească ţara pe care azi o numim Canada. Deci, atâta timp de pace pe teritoriul naţional, alături de resursele naturale numeroase şi de mare calitate, fac din Canada o ţară care porneşte cu un anume avantaj. Din punct de vedere politico-administrativ, au împrumutat atât de la britanici (să nu uităm că Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a, este şeful statului), dar şi de la vecinii americani. Ar fi de făcut o analiză foarte stufoasă în acest domeniu, dar important de reţinut este că schimbările de guverne, cu schimbările de partide, nu aduc cu ele decât schimbări minore în viaţa de fiecare zi. Ideea de bază este cea a modificărilor incrementale. Acest lucru contribuie mult la stabilitatea ţării, din toate punctele de vedere. Un alt aspect foarte, foarte important, este patriotismul canadienilor. Aici, mentalitatea este că trebuie, că e normal să fii patriot: de la puritan, la libertin. A nu ţine la ţara în care trăieşti (şi acest a ţine înseamnă multe, de la gesturile şi vorbele mărunte, dar de bine, până la marile gesturi) este considerat un lucru abominabil în lumea de origine anglo-americană şi este taxat ca atare. Aşadar, românii care se autoproiectează ca fiind grozavi („cool”, că nu mai ştiu bine româneşte) pentru că-şi bârfesc naţia, ţara, nu fac decât să-şi bată singuri cuie în talpă. Pentru că cine vrea să aibă de-a face cu astfel de oameni, de desconsiderat? Asta nu înseamnă că nu poţi fi critic, dar una e o critică de tip constructiv, şi altceva, denigrarea şi lamentaţia negativistă, care nu fac decât să dărâme.
Şi, în acelaşi registru, aş reaminti de presa extrem de responsabilă din Canada. Televizorul poate părea plictisitor la început, pentru că nu abundă în emisiuni de senzaţie, mai ales ieftină, nu sunt o sumedenie de personaje dubioase care să pozeze în jurnalişti; dar mai apoi devine o plăcere să poţi sta cu familia la televizor, chiar şi la ora… 8 seara, fără să roşeşti (cel puţin în partea engleză).
Dar, cu acest portret nu vreau să crezi că am uitat de oamenii, locurile şi bogăţiile naturale, spirituale şi culturale din România. Cred că ceea ce ne caracterizează cel mai bine, la scară istorică vorbind, este extraordinara noastră creativitate. Foarte mulţi străini sunt uimiţi de acest potenţial creativ, cu atât mai mult cu cât apare într-un popor cu grad ridicat de omogenitate. În Canada, românii au renume bun, pentru că sunt harnici, specialişti în domenii de vârf (mulţi lucrează în inginerie), dar şi datorită culturii lor generale şi, nu în ultimul rând, al tenacităţii. Să reuşeşti profesional într-o ţara nouă, cere mult sacrificiu şi multă perseverenţă, dar mulţi români de aici au reuşit bine şi foarte bine. Acum câţiva ani a apărut un articol în cel mai prestigios cotidian din Canada (şi unul dintre cele mai prestigioase din lume), “Globe and Mail”, referitor la gradul de adaptabilitate al copiilor de imigranţi şi la abandonul şcolar. Pe locul întâi au ieşit românii, urmaţi de chinezi. Chinezii şi indienii sunt foarte numeroşi şi sunt recunoscuţi ca fiind foarte buni la şcoală şi foarte muncitori, dar românii i-au întrecut la rezultatele şcolare şi la alţi indicatori. Fiind o comunitate mică, a fost o uimire pentru unii, dar uşor de explicat, datorită mentalităţii care îi caracterizează pe românii de aici şi datorită şcolii care s-a făcut în România şi care ar trebui să fie repusă pe tapet.
A.W.: Dar, despre toate astea… în nişte articole viitoare (cu voia ta).
C.M.B.: Închei această convorbire cu un gând plin de optimism: să ne cunoaştem valorile, să le promovăm, să ştim să ne apreciem avuţia spirituală şi istorică şi… să mergem cu fruntea sus mai departe în viaţă. Aşa putem avea o voce importantă, cu timbru aparte în concertul de valori ale lumii.
A.W.: Îţi mulţumesc, dragă Cristina.
Cristina Mihai Balaj: Dragă Adriana, îţi mulţumesc în primul rând pentru onoarea de a mă face părtaşa unui asemenea dialog, care se va publica în revista “Banat” din Lugoj. Ca jurnalistă, am fost invitată la diferite evenimente organizate de către Ambasada României la Ottawa, ultimii ani fiind foarte activi, datorită Excelenţei sale, fosta ambasadoare, Elena Ştefoi. Teodora Safta, soţia fostului ataşat militar român la Ottawa, a vrut să faciliteze şi legătura dintre câteva membre ale comunităţii româneşti de aici şi cele din cadrul Clubului, unde se intră doar cu invitaţie specială, şi acesta a fost şi cazul meu. Ca asistentă a Insărcinatului cu Afaceri din cadrul Ambasadei Republicii Myanmar, am putut să cunosc acest mediu din interiorul său şi să înţeleg …volumul mare de lucru, care nu seamănă deloc cu ideea de baluri şi cocktail-uri non-stop, pe care o au cei din afară.
A.W.: Să ne imaginăm că vrem să intrăm la Clubul Diplomaţilor din Ottawa. Putem intra chiar aşa, după bunul plac? De la noi, din România, totul se vede spectaculos… Care este ţinuta vestimentară, care sunt regulile?
C.M.B.: Aşa cum am spus, desigur că e nevoie de inviaţii speciale. La întâlnirea la care am participat a fost o ţinută elegantă, dar de zi, deci costum sau rochie midi. Partea cea mai atrăgătoare pentru mine este că persoanele pe care le-am întâlnit la manifestarea organizată de Clubul pentru soţiile diplomaţilor sunt doamne deosebite, care se străduiesc să facă legături de suflet între persoane foarte diferite ca zestre culturală. Partea spectaculoasă poate fi considerată urmarea acestor întâlniri, pentru că o bună parte din aceste doamne ne-au onorat şi ele cu prezenţa, atunci când am realizat “Mărţişorul Românesc” şi “Primăvara Românească”, evenimente la care au avut ocazia să ne cunoască atât tradiţiile culinare, cât şi o parte din cele culturale.
A.W: Ai transmis pentru presa din România despre sărbătorirea unor ani de relaţii economice ale Canadei cu ţara noastră, de la alegerile din Canada (au câştigat conservatorii… uite că te-am asculat la radio). Cum se desfăşoară lupta politică? Sunt cancanuri ca la noi?… Cum acceptă interpelarea persoanele luate în vizor?
C.M.B.: Am scris despre câteva evenimente mai importante de când stau în Canada şi unele au fost în legătură directă cu România, altele ţin doar de politica din Ţara Arţarului, dar nu şi a arţagului. Canadienii sunt foarte calmi, gentili, chiar şi în campaniile politice, doar ultima a fost mai pipărată, însă, în comparaţie cu ce se întâmplă în România sau în Statele Unite ale Americii, pot spune că sunt nişte domni. Se încearcă, nu în totalitate, dar se încearcă şi controverse de idei şi nu numai atacuri politice. Iar dacă este vorba să ne legăm de atacurile politice, pot să mă uit la ceea ce se întâmplă la americani şi să mă înfior. La fel, ce se întâmplă în România creează o stare de nelinişte şi de anume dezgust; dar să ne uităm şi la partea plină a paharului, anume că în România sunt din ce în ce mai multe voci care vor demnitate naţională, decizii politice cumpătate, cinste şi un viitor pentru noi şi copiii noştri. Vocile acestea vin şi din partea societăţii civile, dar şi din partea politicului. E un semn de maturizare civică, pentru că, să nu uităm, că noi am fost rupţi decenii întregi de ideea vestică de democraţie. Consider că în aceste campanii, şi nu numai, cea care face o mare diferenţă este …presa. Nu vreau să arunc cu pietre în presa din ţară, dar, din păcate, sunt unii aşa-zişi jurnalişti, mai ales în presa centrală, care nu fac decât să aprindă focul pentru lucruri uşoare şi nu sunt interesaţi de chestiuni profunde. Dacă e ceva rău, totul e prezentat catastrofal, dacă e ceva bun, se trece cu vederea. Demult nu se mai aplică regula cum că o veste rea e o ştire şi o veste bună nu e deloc o ştire, pentru că jurnalismul de azi, fie că ne place, fie că nu, e foarte partizan, dar partizanatul în lumea anglo-americană nu trece peste interesele naţionale. La noi, prima ţintă o reprezintă tocmai valorile naţionale şi acest procedeu dă roade rele, pentru că nu se poate să semeni vânt şi să nu culegi furtună şi mai produce şi mult dezgust şi buimăceală. Dar, repet, să nu ne pierdem cu firea, pentru că sunt şi jurnalişti de mare valoare şi voci din ce în ce mai puternice care cer, şi sper să şi reuşească, să introneze un climat al bunului-simţ în România.
A.W.: Ţii la ideea de identitate culturală naţională. Ai organizat, din proprie iniţiativă, şi întâlniri care să marcheze spiritualitatea românească acolo, ai participat la Zilele României din Canada în diferite moduri. Te-ai implicat. Comunitatea românească rezonează la păstrarea limbii, a obiceiurilor, atât cât se poate, chiar dacă se află aşa de departe?
C.M.B.: Îţi mulţumesc că mă prezinţi atât de activă, aşa şi doresc să fiu, chiar dacă uneori mai apar şi meandre. Am organizat, împreună cu câteva doamne, “Mărţişorul Românesc” şi “Primăvara Românească”, dar trebuie să spun că şi iniţiativa rămâne tot la nivel colectiv. Da, am făcut parte din acel mic nucleu, de pornire, care le-a cuprins pe Teodora Safta şi pe Ileana Constantinescu (fosta preşedintă a Asociaţiei Românilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG). La acesta s-au adăugat, în timp, şi doamnele Rodica Motora, din nou Rodica Motora (sunt cumnate!), Mădălina Voina, Mioara Beiculescu, Gabriela Gref-Innes şi Gabi Papaz. Îţi voi trimite şi câteva poze. Ţin foarte mult la organizarea acestei întâlniri, pentru că aşa avem ocazia să ne prezentăm cine suntem ca naţiune şi, implicit, cultura şi civilizaţia noastră. Noi ne-am obişnuit, în ultimii ani, să-i lăsăm pe alţii să ne zugrăvească, ceea ce e bine până la un punct, dar consider că noi, fiecare român în parte, trebuie să fim vioara întâi şi să le arătăm celorlalţi reala noastră faţetă, aşa cum ne vedem noi şi, dacă vrei, să-l parafrazez pe Appollinaire “cum ne văd îngerii şi nu răsfrângerile”. Am reuşit să conferenţiem despre daci, despre sărbătoarea Mărţişorului, despre Constantin Brâncuşi, despre George Enescu şi sper să continuăm cu… Mihai Eminescu. Sunt şi alte evenimente, cu un caracter puţin diferit, chiar dacă sunt din acelaşi registru, aşa cum e participarea la “Festivalul Lalelelor”, o manifestare populară, câmpenească mai mult, organizată de canadieni cu sprijinul comunităţilor etnice de aici şi cu cel al ambasadelor. Aici am fost, uneori, pe post de voluntară, dar mai mult pe post de jurnalistă. În general, românii participă la manifestări câmpeneşti, dar cei care se implică în postura de organizatori sunt o mână de oameni, pentru că majoritatea celor veniţi din ţară au mentalitatea adusă de acasă: adică ignorarea rădăcinilor, mai mult sau mai puţin.
Şcoala românească este ţinută în viaţă de un grup de români inimoşi, voi spune în primul rând numele doamnei Rodica Costea, cea care ţine şi lecţiile, la care se adaugă părinţii care-şi mai aduc copiii la astfel de cursuri, dar numărul lor e în scădere dramatică. De ce? Pentru că valurile noi de imigranţi nu consideră importantă păstrarea limbii române, aşa, în cadru formal. Dacă o vorbesc acasă, cât de cât, e suficient. Doamna Costea îmi şi spunea că în anii ‘90 erau două clase de copii la Şcoala Românească (program susţinut de guvernul canadian pentru diferite minorităţi şi care înseamnă studierea limbii şi civilizaţiei materne, sâmbăta dimineaţa), iar acum de-abia se strânge o clasă. Dar, noi ne luptăm, aşa cum putem fiecare.
A.W.: Dacă ar fi să ne povesteşti, plastic, una dintre întâmplările acestea cu caracter românesc: program, ţinute, vorbe, sentimente…, cum ar suna?
C.M.B.: La “Festivalul Lalelelor” e foarte frumos, pentru că sunt multe ţări participante şi fiecare doreşte să aducă ceva specific: mâncare, băutură (nealcoolică), programe folclorice susţinute de cei care locuiesc în Canada, deci de amatori, obiecte de artizanat sau de mare artă. Noi, românii, am participat la vreo două-trei ediţii cu picturile artiştilor noştri de aici, ceea ce a impresionat foarte tare, pentru că a dat o notă de mare eleganţă standului românesc. Numai Olanda a mai avut picturi. Aici vin şi cei mai mulţi români, care vibrează la ideea că „Uite, România e prezentă!”. Şi fetele mele, Andrada şi Medana, au participat, alături de grupul folcloric “Izvoraşul”, condus de Sanda Cocea. Sandra este o tânără inimoasă, care şi-a convins şi părinţii (amândoi medici) să fie şi dansatori de brâuri, horă şi joc de doi din… Banat (ei fiind nişte moldoveni de foarte bună calitate, buni de puşi la rană).
A.W.: Mai nou, răzbate şi la noi principiul sănătos că fraţii de pe alte meleaguri, cei din diaspora, trebuie luaţi în seamă cu tot ceea ce întreprind, să nu-i izolăm, cum s-a întâmplat atâţia ani. Este pus în aplicare ceva concret în acest sens pe relaţia Canada, în afară de faptul că se fac cereri de emigrare în continuare, pe motive economice?
C.M.B.: Pe lânga legăturile cu ambasada, care invită membrii comunităţii la diferite acţiuni, inclusiv sărbătorirea Zilei Naţionale, o altă legătură ar trebui să fie cea prin intermediul reprezentanţilor pentru diaspora în Parlamentul României. Adevărul e că legătura e foarte slabă. E drept că e un singur deputat pentru colegiul SUA-Canada, deşi sunt foarte mulţi români pe acest continent. Alte relaţii se fac de către inimosi. Aici aş dori să-l menţionez, în primul rând, pe Alexandru Cetăţeanu, pentru că e scriitor (dar şi inginer şi om de afaceri) şi e preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul la Montreal. Dumnealui ne-a reunit în această organizaţie care are treisprezece ani de existenţă şi care a reuşit să se impună ca important reper cultural şi pentru România, dar şi pentru Canada. Atât Alex Cetăţeanu, cât şi alţi scriitori, ţin legătura permanent cu ţara, unii dintre ei sunt şi membri ai Uniunii Scriitorilor din România; voi aminti, în fugă, câteva nume: Livia Nemţeanu, Maia Vieru, Felicia Mihali, Ion Datcu, Mircea Gheorghe, Ionela Manolescu. Prin revista “Destine Literare” încercăm să ţinem steagul sus în privinţa limbii române şi să menţinem puntea de legătură pe care noi trebuie să o facem între cele două continente şi ţări.
A.W.: Dacă viaţa te-ar obliga să trăieşti la un anume moment dat la Lugoj, oraşul nostru mic, şi nu în Ottawa, o capitală importantă a lumii, ce ai regreta? De ce anume ţi-ar fi dor din Ottawa?
C.M.B.: Stai aşa puţin, că mie îmi place Lugojul foarte, foarte mult. În plus, e aproape de Timişoara. Deci, n-ar fi rău deloc. Dimpotrivă. Ce aş regreta de la Ottawa? În primul rând natura, care este foarte generoasă, pentru că iarna ai posibilitatea să patinezi în aer liber (Canalul Rideau e cel mai lung patinoar în aer liber din lume) şi să schiezi (în partea Gatineau-ului, un oraş „lipit” de Ottawa, dar care ţine de provincia Quebec şi, împreună, constituie Regiunea Capitalei Federale), iar vara ai râuri cu plaje amenajate chiar în oraş sau la marginea lui. E o viaţă calmă, seamănă cu ce era la noi în anii ’70, dar cu posibilităţi culturale mai bogate decât în alte locuri din America de Nord. La Lugoj, însă, există teatru, iar pentru operă aş putea fugi la Timişoara. La fel şi pentru un concert simfonic sau pentru un alt spectacol de teatru.
Cultura este una dintre marile noastre bogăţii, lucru care nu se prea găseşte uşor în America de Nord. Conceptul aici e altul: există un centru cultural la care se prezintă tot felul de specatcole. De exemplu: 3 zile – concert simfonic, următoarele 3 – un spectacol de balet, apoi unul de varietăţi, de două ori pe an există şi un spectacol de operă (!!!) şi… cam acesta este mersul. Nu există mentalitatea din Europa, aceea de repertoriu separat şi de stagiune pentru diferite companii artistice. Unii s-ar putea răţoi şi mi-ar putea spune ”Eh, şi ce mare lucru teatrul, opera, baletul? Ce, astea ţin de cald?” Adevărul este că… da, mai ţin şi de cald şi, repet, reprezintă o mare, mare bogăţie şi oportunitate pe care o au cei din România, dar care e valorificată aşa şi aşa. Aici sălile sunt pline, în general, pentru că spectacolele sunt atât de rare. În rest, lumea se distrează făcând cumpărături inutile.
A.W.: Dar acolo, de ce anume îţi este dor din România? De vreo carte scrisă în limba română, de farmecul limbii tale materne? Are importanţă acest lucru în afara spaţiului personal, afectiv? Un sentiment, la o adică, poate fi şi un imbold în a iniţia ceva care să accentueze benefic relaţionarea diaspora-ţară?
C.M.B.: Să ştii că şi eu mi-am pus problema cum e, de fapt, dorul de ţară, mai ales acum, în era internetului? Pentru că, având la dispoziţie o astfel de facilitate, ai de multe ori senzaţia că locuieşti într-un cartier ceva mai îndepărtat sau într-un alt oraş, dar nu neapărat într-o altă ţară. Mai ales că mare parte din paradigma în mijlocul căreia trăieşti e aceeaşi cu cea de acasă. Si, totuşi, acest intraductibil cuvânt românesc “dor” îl simţi mai ales atunci când ai vrea să te implici mai mult pentru cei de acasă sau în societatea de aici. Integrarea profundă înseamnă să fii capabil să iei parte la deciziile comunităţii, lucru care se întâmplă foarte rar pentru imigranţi, de oriunde ar veni, chiar şi pentru cei din Marea Britanie sau Franţa. Intr-un fel e şi normal, pentru că găsirea unui loc de muncă, păstrarea lui sau adaptarea la continue cerinţe ale pieţei muncii, alături de problemele familiale, de distanţele foarte lungi din America de Nord, toate îngrămădite în 24 de ore, îi răpesc omului cea mai mare parte de energie. La toate acestea se adaugă şi o anume timiditate a noului venit, care îl ţine oarecum pe margine. Şi toate acestea, în timp ce ar trebui să păstreze şi să îmbogăţească din zestrea de acasă. Poate părea ciudat ceea ce spun acum şi unii nu vor fi de acord, văzând în integrare doar un loc de muncă şi putinţa de a-şi cumpăra diverse lucruri, dar acest gol se resimte mai ales după 10-20 de ani. Există şi câţiva „norocoşi”, care reuşesc această integrare, adică reuşesc să menţină un echilibru sănătos între toate ingerinţele urgentului, ale vieţii pragmatice şi cele ale trăirii sufleteşti, rezonând cu ce este România şi cu ce se întâmplă în Canada. Altfel spus, pe lângă serviciu, pe lângă îngrijirea copiilor, a casei, pe lângă cumpărături şi amici, participă la acţiunile comunităţii româneşti (dar e vorba de o participare activă) şi îşi găsesc timp şi să contribuie la comunitatea mare, canadiană, prin voluntariat la diverse organizaţii. Toate acestea cer mult timp, energie, efort financiar si… sufletesc, dar aceştia sunt oameni fericiţi, mândri că sunt români şi buni canadieni. Cei care îşi neagă rădăcinile sunt cei mai nefericiţi, deşi mulţi dintre aceştia bravează în oameni realizaţi şi fără probleme, dar integrarea lor e foarte plăpândă şi singurul mediu unde reuşesc să mai comunice cu alţii este la locul de muncă sau… tot între români, unde nu pot face altceva decât să blameze …românii, România, crezând că astfel sunt ei înşişi cineva. Adevărul este că sunt nefericiţi. Iar canadienii de alte origini nu agreează astfel de personaje, pentru că nimănui, niciunui om normal nu-i plac cei care îşi defăimează propriile rădăcini.
Revenind la dor şi la legăturile între emigraţie şi cei de acasă, cred că toate aceste acţiuni organizate de oamenii din comunitatea de aici dovedesc că nu vor să se rupă, că le este dor şi că România, românii înseamnă mult pentru ei. Iar noi, cei de la Asociaţia Scriitorilor, avem şi avantajul ca prin revista “Destine Literare” să circulăm de mai multe ori pe an spre casă şi să stăm la masă cu cei din România sau cu românii din alte ţări, sărind peste orice fel de bariere legate de timp şi spaţiu. Fără să fiu un fan al computerelor, trebuie să laud internetul pentru această minunată soluţie de a fi împreună (uite, cât de mult mă bucur când primesc în Canada revista “Banat” din Lugoj pe cale electronică!). Şi, ca să închei, dorul mai are ceva, cu adevărat greu de descris şi cu adevărat intraductibil, care e prezent cu tine clipă de clipă, ca să ştii cine eşti şi unde te afli.
A.W.: Ai învăţat, desigur, multe de la canadieni, de la viaţa pe un alt continent. Orice mărturie ne poate ajuta şi pe noi, cei rămaşi acasă. Măcar pentru coloratura imaginaţiei. Te rog să ne punctezi câteva coordonate socio-afective.
C.M.B.: Există multe similutidini, dar şi câteva deosebiri mai importante. Canadienii sunt un popor tânăr, istoria nu coboară prea adânc în timp. Mă refer la documente şi la modul actual de organizare, de sorginte europeană. Ce a fost înainte s-a cam pierdut, datorită condiţiilor istorice vitrege. Dintre toate popoarele băştinaşe, cei din nord, adică inuiţii (eschimoşii) sunt cei care şi-au păstrat cel mai bine limba şi trăsăturile culturale. Ceilalţi aborigeni (impropriu numiţi indieni – şi, apropos, ei se luptă să fie numiţi cu propriile lor denumiri, asta neînsemnând că au ceva împotriva… indienilor, dar nu acceptă falsul cu privire la identitatea lor şi nici confuziile) au rămas într-un număr redus, dar se luptă să-şi păstraze tradiţiile. Dintre toate ţările de limbă engleză, Canada a făcut cel mai mult pentru prezervarea culturii şi valorilor indigenilor. Un gest reparatoriu, atât cât se poate.
Dăcă e să ne comparăm, noi avem un tezaur uriaş, minunat şi pe nedrept hulit sau minimalizat de unii rău-voitori. Acesta este unul dintre aspectele care mă dor cel mai tare: faptul că istoria noastră este distrusă chiar de către unii români, unii cu pretenţii de mari cărturari. Astfel de acţiuni şi de vorbe intră la categoria distrugerii programate şi chiar a crimelor culturale. Dar, să revin la canadieni. Să nu uităm că în secolul XX nu au avut războaie pe teritoriul lor. De fapt, ultima confruntare armată a fost în 1812, un război cu americanii, un război care, practic, a început să definească ţara pe care azi o numim Canada. Deci, atâta timp de pace pe teritoriul naţional, alături de resursele naturale numeroase şi de mare calitate, fac din Canada o ţară care porneşte cu un anume avantaj. Din punct de vedere politico-administrativ, au împrumutat atât de la britanici (să nu uităm că Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a, este şeful statului), dar şi de la vecinii americani. Ar fi de făcut o analiză foarte stufoasă în acest domeniu, dar important de reţinut este că schimbările de guverne, cu schimbările de partide, nu aduc cu ele decât schimbări minore în viaţa de fiecare zi. Ideea de bază este cea a modificărilor incrementale. Acest lucru contribuie mult la stabilitatea ţării, din toate punctele de vedere. Un alt aspect foarte, foarte important, este patriotismul canadienilor. Aici, mentalitatea este că trebuie, că e normal să fii patriot: de la puritan, la libertin. A nu ţine la ţara în care trăieşti (şi acest a ţine înseamnă multe, de la gesturile şi vorbele mărunte, dar de bine, până la marile gesturi) este considerat un lucru abominabil în lumea de origine anglo-americană şi este taxat ca atare. Aşadar, românii care se autoproiectează ca fiind grozavi („cool”, că nu mai ştiu bine româneşte) pentru că-şi bârfesc naţia, ţara, nu fac decât să-şi bată singuri cuie în talpă. Pentru că cine vrea să aibă de-a face cu astfel de oameni, de desconsiderat? Asta nu înseamnă că nu poţi fi critic, dar una e o critică de tip constructiv, şi altceva, denigrarea şi lamentaţia negativistă, care nu fac decât să dărâme.
Şi, în acelaşi registru, aş reaminti de presa extrem de responsabilă din Canada. Televizorul poate părea plictisitor la început, pentru că nu abundă în emisiuni de senzaţie, mai ales ieftină, nu sunt o sumedenie de personaje dubioase care să pozeze în jurnalişti; dar mai apoi devine o plăcere să poţi sta cu familia la televizor, chiar şi la ora… 8 seara, fără să roşeşti (cel puţin în partea engleză).
Dar, cu acest portret nu vreau să crezi că am uitat de oamenii, locurile şi bogăţiile naturale, spirituale şi culturale din România. Cred că ceea ce ne caracterizează cel mai bine, la scară istorică vorbind, este extraordinara noastră creativitate. Foarte mulţi străini sunt uimiţi de acest potenţial creativ, cu atât mai mult cu cât apare într-un popor cu grad ridicat de omogenitate. În Canada, românii au renume bun, pentru că sunt harnici, specialişti în domenii de vârf (mulţi lucrează în inginerie), dar şi datorită culturii lor generale şi, nu în ultimul rând, al tenacităţii. Să reuşeşti profesional într-o ţara nouă, cere mult sacrificiu şi multă perseverenţă, dar mulţi români de aici au reuşit bine şi foarte bine. Acum câţiva ani a apărut un articol în cel mai prestigios cotidian din Canada (şi unul dintre cele mai prestigioase din lume), “Globe and Mail”, referitor la gradul de adaptabilitate al copiilor de imigranţi şi la abandonul şcolar. Pe locul întâi au ieşit românii, urmaţi de chinezi. Chinezii şi indienii sunt foarte numeroşi şi sunt recunoscuţi ca fiind foarte buni la şcoală şi foarte muncitori, dar românii i-au întrecut la rezultatele şcolare şi la alţi indicatori. Fiind o comunitate mică, a fost o uimire pentru unii, dar uşor de explicat, datorită mentalităţii care îi caracterizează pe românii de aici şi datorită şcolii care s-a făcut în România şi care ar trebui să fie repusă pe tapet.
A.W.: Dar, despre toate astea… în nişte articole viitoare (cu voia ta).
C.M.B.: Închei această convorbire cu un gând plin de optimism: să ne cunoaştem valorile, să le promovăm, să ştim să ne apreciem avuţia spirituală şi istorică şi… să mergem cu fruntea sus mai departe în viaţă. Aşa putem avea o voce importantă, cu timbru aparte în concertul de valori ale lumii.
A.W.: Îţi mulţumesc, dragă Cristina.
Interviu realizat de Adriana Weimer,
Revista “Banat” din Lugoj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu