George Astaloş

 

„Am ştiut că voi pleca din ţară din noaptea când l-au arestat pe tata… Mama a fost condamnată la moarte… Am o bătaie de inimă în plus pentru poezie…”

           

Veronica Balaj: Ne întâlnim aici, la Festivalul internaţional de poezie de la Oradea, unde sunteţi şi preşedinte. Între atâta mişcare, lume multă, păreri spuse în treacăt, dezbateri, lecturi poetice, iată, aţi avut amabilitatea să vă găsiţi timp şi pentru o convorbire destinată unei emisiuni de radio. Vă mulţumesc dintru început!

            

 George Astaloş: Îmi place să comunic, aşa că sunt bucuros de ocazie.

             

V.B.: V-am perceput râsul în diverse momente, sunteţi bonom, vesel, deschis la fire, iar asta îmi dă o oarecare lejeritate în discuţie.

           

G.A.: Dumneavoastră dirijaţi. Eu vă însoţesc în acest dialog.

            
 V.B.: Scrieţi poezie tot ca o formă de comunicare? Este un imbold în acest sens, o nevoie de a spune.

           
G.A.: Întâlnirea cu poezia nu e ca întâlnire cu o femeie sau cu oricine altcineva. Întâlnirea mea primă cu poezia, a fost ceva care ţine de educaţie. Eu nu am ştiut să scriu până ce am intrat la şcoală. Bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Tănăsescu, nu a vrut să mă obosească. Eu sunt român din origine germană din Bucovina. Când am învăţat să scriu, cred că a fost prima întâlnire cu poezie.

             

V.B.: Aţi început şcoala în limba germană?

             

G.A.: Da, am început în germană, dar ai mei, originari din Vatra Dornei s-au mutat la Bucureşti şi mi-am asumat o limbă română de capitală. Coerentă, frumoasă, curată. Deci în 1940 terminasem prima clasă, primul. În vacanţă, la Braşov, erau copii saşi. Eu nu-i înţelegeam, era o limbă sonoră şi ne înţelegeam în româneşte. Fermecat de frumuseţea pădurii, a doua zi am revenit singur. Liniştea, lumina pentru bucureşteanul din mine era ceva nemaivăzut. Eram într-o stare de căutare. Copiii îmi spun că la poiană se spune săseşte „măialăs”. Mi-a rămas în minte. Suna interesant. A doua zi fiind eu singur în poiană, cine ştie ce s-a mişcat în simţămintele mele, încât m-am dus la micul hotel unde eram cazaţi şi am scris o poezie intitulată Măialăs.

             

V.B.: Primul Dumneavoastră „exil”, primul refugiu v-a dus la întâlnirea cu poezia în „exil” trecător, dar, poate aici au fost rădăcinile exilului ales mai târziu.

            

 G.A.: Bine spus. Primul exil. Ales de bunăvoie. În fine, starea a fost de neuitat, că din poezie nu-mi mai aduc aminte absolut nimic. Cu ani mai târziu, când mi s-a luat un interviu, dacă sunt şi neamţ, m-au întrebat, tot aşa, de începuturile poetice şi atunci am tradus eu pentru mine acest titlu. Adică în mai se făceau serbări câmpeneşti. Deci, în mai veneau cu toţii. Mai-alles. După această primă poezie, drumul poetic a cunoscut multe etape, n-am ţinut să le identific neapărat. Atunci a fost scânteia de început. Îi spuneam asta şi fostului meu coleg Andrei Blayer cu care am copilărit, el arăta chiar ca un neamţ.

             

V.B.: Şcoala, în anii următori v-a favorizat scrierea de poezie?

           
G.A.: Ha! Ha! Am început şcoala militară la 17 ani. Eram cel mai mic. Am făcut geodezie, am început în 1950, acum 64 de ani, deci, nu publicam în spiritul de atunci, se cerea să scrii un pic despre 1 Mai muncitoresc, despre partid, dacă aş fi avut un singur cuvânt scris despre  acest fapt aş fi repetat mereu. Eu sunt om de onoare. De ce să scriu despre ceva care nu-mi plăcea? Jucam rugby, sunt om de forţă.

             

V.B.: Ce s-a ales totuşi de poeziile din acea perioadă?

             

G.A.: Vor apărea la editura Eminescu, anul viitor.

           

V.B.: Cum se împăca poezia cu armata?

             

G.A.: Păi nu se împăca. Ajunsesem căpitan. Mi-am făcut cerere de demisie. Generalul şi ceilalţi mă acceptau, eram vedetă sportivă, nu puteam să fiu complice cu oricine. Mi se făcea curte. Dar eu nu voiam nimic. Aici era problema. Un tip care nu vrea nimic e dificil. Generalul a chemat-o pe mama. Ce facem? De ce vrea să renunţe la o carieră specială, băiatul? Mă îndrăgeau toţi, mă chemau la întâlnirile lor burgheze, la nunţi, botezuri, spuneam poezii. Duceam o viaţă boemă. Mă duceam cu colegii, erau şi timişoreni. Primul meu volum a fost lansat la librăria Liceului „M. Eminescu” din Timişoara, prezentat în 1970.

             

V.B.: N-aţi trecut niciodată prin angoasa că nu veţi fi cunoscut?

             

G.A.: Nici nu mă interesa. A fost o inflaţie de poezie şi muzică provocată. Sistem ucigaş. Pentru un sistem diabolic. Distrugător. Scriitorii care au acceptat… Păcat… Dar să revin la vremea boemei bucureştene. La „Singapore”, aşa se chema cârciuma dintr-un subsol — locul unde se aduna boema noastră. Prietenul nostru Tudor George, mort în 1992, a scris volumul poeme singaporeze, el era Ahoe, după strigătul pe care-l lansa. Mai erau Ghiţă Mărgărint (1960), un fel de şef al apărării prin cuvânt, era Mircea Ciobanu, Tudor Pâcă, mort şi el. Mircea Ciobanu întâlnit de mine  la Congresul Exilului Român, unde era Coposu, care mă ştia de când tata a fost deportat şi mama condamnată la moarte. Pe tata l-au luat în februarie 1945 cu lotul de români deportaţi la minele de cărbuni din Dombas. Au bătut cu pumnii în uşă. Noaptea. Eu dormeam în sufragerie. Ofiţerul de la NKVD a spus subofiţerului să tragă pledul de pe mine, să vadă dacă sunt potrivit de muncă. Ne lua la metru, doamnă! După numărul de centimetri pe care-i aveai. Era cu ei şi comisarul din cartier, care era fost coleg de clasă cu fratele mamei şi a zis „nu!”. I-a luat pe fraţii mamei, în afară de unul, care era preot. Vaticanul i-a ocrotit pe catolici. Azi se miră de NATO, de noutăţi, nu e nou nimic, doamnă, se repetă nişte chestiuni legate de tactică. Şi Stalin pe atunci avea jocul şi calculele lui, în sfârşit…

           

V.B.: Să revenim la boemă… Aţi publicat de curând volumul Ecuaţia tăcerii la Editura Vitruviu, Bucureşti. Titlu sugestiv…

             

G.A.: Asta şi e. tăcerea nu e o soluţie. Cuvântul e armă.

            

 V.B.: În toate manevrele. A propos de alt volum al Dumneavoastră — manevre de toamnă…

           

G.A.: A, da, asta mi-a spus şi Mircea Ciobanu la Paris, când l-a întrebat Coposu „îl cunoşti demult?” iar Mircea Ciobanu a spus „era tânăr, ofiţer, l-am descoperit şi pe el”, se referea la cei de la Singapore.

             

V.B.: Când aţi hotărât că veţi pleca? Cum v-aţi asumat exilul?

             

G.A.: Complexă întrebare. Cum mi-am asumat exilul? Mai întâi vă spun că am ştiut că voi pleca din ţară din noaptea când l-au arestat pe tata. Eu cred şi că „fie  pâinea cât de rea, tot mai bună-i la Paris”. Am ajuns la Paris adus de Academia Franceză nu adus de nu ştiu ce organism. Academia Franceză, prin Pierre Emanuelle, cu bursă a guvernului francez. Oamenii din ţară au rămas cu aceeaşi mentalitate păguboasă, desigur, lucrurile se vor regla, democraţia va reînnoda aspiraţiile umane. Pentru mine e bine că am plecat.

            

 V.B.: A fost începutul uni nou drum. E desigur, greu să se impună un scriitor român la Paris.

            

 G.A.: În general, este imposibil. Dar sunt breşe. Ca într-un caşcaval, cu găuri. Nu totdeauna nimereşti canalul de pătrundere. Însă din toate felurile de scriitori, doar românii au reuşit să aurească literele franceze. Rezum la secolul XX. Începând cu Lazăr Şăineanu care, venind la Paris în 1912 se ocupa de argoul limbii franceze, cercetare începută pe timpul lui Napoleon, ei bine, cel mai mare profesor lingvist din Franţa, aş zice „cu Lazăr Şăineanu argoul francez îşi capătă aspect aurit”. Continuând cu Tristan Tzara, cu Panait istrati, extindem pleiada, Eugen Ionescu, care formează teatrul absurdului clasiciziat deja, Cioran, Eliade. Ar mai fi un Isidor Izu din Botoşani, care, la o masă unde eram mai mulţi şi Sorin Arghiru — Isidor a zis: „plec la Paris dar nu numai că plec, dar mă şi instalez acolo şi schimb şi faţa poeziei franceze”. Şi a reuşit. El este întemeietorul „lettrismului”.

            

 V.B.: Şi Dumneavoastră, aţi reuşit la Paris. Aveţi ştiinţă de publicul care vă lecturează?

           

 G.A.: Ne întâlnim într-un grup de scriitori mai tineri, ne întâlnim într-o casă cu grădină, e şi fiul lui Ţepeneag. Într-un text al meu dau şi numărul meu de telefon e un poem suprarealist. Am primit numeroase telefoane din diverse părţi ale lumii. Unii credeau că e număr fals şi, surprinşi, au aflat că numărul meu e cel real. Am o bătaie de inimă în plus pentru poezie. Totdeauna…

Oradea, Festivalul  Internaţional

de Poezie, octombrie 2007