“Cuvintele mă fac altfel.
Mă lupt cu ele pană înving…”
... Cand sunt in Israel, mi-e dor de tara de unde vin cu amintiri, sentimente,
trairi, cu o limba in care scriu - respir, cand sunt in Romania, mi-e dor de pamantul strabun...".
trairi, cu o limba in care scriu - respir, cand sunt in Romania, mi-e dor de pamantul strabun...".
V.B. - Iata, v-a aparut al 16-lea volum! "Vanzatorul de zapada". Un titlu simbolic, dar, inainte de toate, v-as ruga sa ne spuneti cum se explica faptul ca, desi locuiti de peste 35 de ani departe de tara, continuati sa scrieti in limba romana? Si sa editati la "Eminescu", la "Cartea romaneasca"?
Sh.C. - Nici n-as putea proceda altfel. Eu respir in limba romana. Si, dupa cum se vede, scriu in limba romana. Este limba in care m-am format, am studiat, este limba in care cunosc cel mai bine nuantele cuvintelor. Daca nu stii luminile si umbrele cuvantului unei limbi nu poti scrie, nu poti crea. Cuvantul trebuie modelat ca o plastilina. Eu il inteleg pe Nichita Stanescu si afectiv, el care, desi traia in spatiul limbii romane dintre Carpati si Dunare, simtea profund aceasta relatie cu limba materna. Eu, care traiesc departe, il asigur acolo, in zona de negura sau...senin ca, la fel, am aceeasi patrie spirituala: limba romana.
V.B. - Asadar, motivul pentru care nu ati scris literatura ebraica este doar afectiv? Sa inteleg ca ati decis sa incercati o dubla experienta lingvistica a cartilor dumneavoastra?
Sh.C. - Nu am vrut. Si nici n-as fi putut. Vorbesc perfect limba tarii mele, dar nu pot scrie literatura decat in romaneste.
V.B. - Cazul Aharon Appelfeld, care a trecut la exprimarea literara in ebraica vi se pare reusit? Si el avea exercitiul scrierii intr-o alta limba si, la un moment dat, a renuntat.
Sh.C. - Este o cale, nu zic nu. Dar si asta isi are pragurile ei, riscurile ei. Nu i-a fost usor nici lui pana sa fie acceptat. Noi avem in Israel o pluralitate de culturi, de literaturi. Unii scriitori au venit cu amprente ale literaturilor de bastina, cum sa te desprinzi usor, cum sa te faci "auzit" ca scriitor in Israel, in ebraica? Problema e destul de complicata. Eu am simtit ca nu pot scrie asa. Nici nu cred in literatura scrisa intr-o alta limba decat cea in care te-ai format.
V.B. - Cuvintele sunt un teritoriu fascinant, sunt o forta careia trebuie sa va supuneti? Ganditi numai in limba romana sau, vi se intampla si altfel?
Sh.C. - Cand scriu, numai in limba romana le simt. Cuvintele sunt, intr-adevar, o forta. Ma obsedeaza nuantele, pronuntia lor. De pilda, sufar ca in presa actuala romaneasca, se uziteaza argoul, expresiile neelegante. Ma deranjeaza anglicizarea limbii romane, faptul ca nu se mai folosesc vechile cuvinte din frumoasa limba veche. Cuvintele prafuite, uitate in rafturile cu carti vechi au farmecul lor. Eu inca le mai socotesc expresive. Le chem in scrisul meu ori de cate ori pot. O fac cu o placere speciala. Cuvintele, apropos de sensul intrebarii dumneavoastra, ma terorizeaza. E o lupta cu ele. Sotia mea, Herta, stie cand sunt in "chinurile" nasterii unei noi poezii. Sunt nelinistit, agitat, iritat, frang tonul si ritmul meu de om cald, sensibil. Cuvintele ma fac altfel. Ma lupt cu ele pana inving. atunci redevin calm. O vreme. Apoi, din nou.
V.B. - Si... de cand aceasta atitudine de cuceritor al cuvintelor? De cand intalnirea cu literatura, vreau sa zic? Constientizarea ca veti deveni scriitor a venit intempestiv, dominator sau... lent?
Sh.C. - Scriam de prin primii ani de scoala. Cred ca s-a instalat lent sansa de a nu renunta. S-a conturat cred pe vremea mult hulitei scoli de literatura "M.Eminescu". O scoala contestata pe drept. Erau acolo studenti, sa le zicem asa, studenti veniti direct din sat, fara alta pregatire decat scoala primara; erau trimisi pentru culturalizarea ce urma in mediul rural. Erau insa si oameni cu o pregatire solida,o cultura vasta. Sa-l numesc doar pe Aurel Rau. Discrepantele se faceau simtite grozav. Si profesorii se diferentiau tot prin formatia lor culturala.
V.B. - Totusi, v-a ajutat aceasta scoala de literatura pentru devenirea ca scriitor?
Sh.C. - Nu prea. Cine a avut talent si a continuat sa se instruiasca, a evoluat, cine nu... Sunt, de pilda, si azi in Israel cativa scriitori formati la scoala cu pricina care au ramas cam la acelasi nivel. Eu am mers acolo ca asa era conjunctura. Tatal meu nu voia sa ma lase, dar mai exista un parinte cu putere de decizie: secretarul de partid. El a venit si a impus plecarea mea acolo. Ceea ce pot spune cu certitudine este ca totdeauna m-a marcat numele lui Eminescu. Scoala de literatura ii purta numele, eu fusesem la cenaclul din Botosani care se numea tot M.Eminescu.
V.B. - Coincidente de neignorat. Adaugam la acestea si premiul "M.Eminescu" pentru poezie, pe care l-ati primit de la Academia Romana... Chiar ca lucrurile se leaga.
Sh.C. - Fara indoiala. Si eu cred la fel. Ba, daca vrei, draga doamna Balaj, iti mai spun un amanunt important pentru formarea mea spirituala: cand eram elev la liceul August Treboniu Laurean, cel mai bun liceu din Botosani, si frecventam cenaclul literar, ingrijeam de casa poetului de la Ipotesti. Atunci nu era inca muzeu. Pentru un tanar interesat de literatura, cenaclist, nu putea fi decat un mod marcant de a simti poezia lui Eminescu. Nu-i putin lucru. Simtamantul format atunci are radacini adanci in mine.
V.B. - Asa se poate explica si afectivitatea nedisimulata, consecventa,fata de limba romana si, cred, fata de tara in care v-ati nascut. A propos, ati fi plecat totusi din Romania dac nu erati obligat sa o parasiti in timpul impus de regimul de atunci?
Sh.C. - Grea intrebare. Dar foarte prezenta in minte, ani de-a randul. Va sa zica, eu am fost somat, asta-i cuvantul, am fost somat sa parasesc tara. Brusc,devenisem dusmanul statului. Am cerut audienta la generalul care ma pretuia, ziceam eu; lucram la Casa Armatei la Bucuresti, facusem la solicitarea lui texte pentru niste concursuri, luase premii cu acestea, credeam ca ma va ajuta. Din pacate, a iesit aghiotantul sau si mi-a spus: " Dl....nu va cunoaste." Am ramas perplex. Atins de suferita, neincrezator, uluit. Cum era posibil? Dar a fost. Mi se luase dreptul de a publica.
V.B. - In pofida acestui moment crucial, a acestei leziuni de nevindecat, dumneavoastra continuati sa iubiti Romania?
Sh.C. - Nici nu se poate pune problema sa n-o iubesc. O iubesc cu toate fibrele, pana la capat. Sa-ti dau, draga doamna, doar un argument, sa vezi cum pot fi impletite istoria neutra cu cea personala: tatal meu a fost mutilat, a fost aruncat din tren de catre legionari, lasat astfel mort si primarul din Stefanesti si-a asumat riscul sa o imbrace pe mama in haine de taranca romanca si sa mearga cu ea la Iasi la spitalul Ghelerter unde fusese dus tatal meu. Evreii nu aveau voie sa circule dupa ora 8 seara si primarul acela a facut gestul de care iti spun ca sa-l salveze pe tata. Aceasta e partea de Romanie pe care eu o iubesc. Mereu, fara nici un fel de rezerve.
V.B. - Dar nu mi-ati spus daca oricum ati fi plecat din tara...
Sh.C. - A, da. Partea a doua a problemei sa stii ca este un paradox. In conflict cu mine insumi, in orice caz as fi plecat. Pentru ca purtam in mine dorul de tara strabuna. A stramosilor mei. Bunicul meu predica la amvon si in fiecare an incheia spunand: " La anu' la Ierusalim!". N-a apucat si, din familia mea, numai eu am reusit sa ajung pe pamantul strabun. Iubesc tara in care m-am nascut si format, dar iubesc si pamantul originii neamului meu. Asta sunt.
V.B - In Psalmii scrisi de dumneavoastra, si in alte poezii, transpare aceasta dubla stare. O permanenta cautare, o neimplinire, o framantata cautare a esentei. Raportul eu - univers extinde trairea omului in poezie, adica intr-un areal ipotetic, infinit mai complex si nelimitat. Care-i raportul intre eul poetic si cel uman, de fiece zi, din acest unghi?
Sh.C. - Un raport de complementaritate. Se intrepatrund cele doua euri. Se suprapun, nu le pot diferentia. Si unul si celalalt traieste o dramatica si permanenta cautare. Mai pe larg, ar fi de spus cam asa: cand sunt in Israel, mi-e dor de tara de unde vin cu amintiri, sentimente, trairi, cu o limba in care scriu - respir, cand sunt in Romania, mi-e dor de pamantul strabun.
V.B. - Ati semnat un volum cu o sintagma ce trebuie decodificata, "Dor de dor". Cum vine asta?
Sh.C. - Adica dorul de dorul de-acasa. In cuvantul DOR incap atatea nuante incat "sensucht" in germana, de pilda, cel mai complex sinonim, nu poate nici el acoperi intru totul misterul acestui cuvant. Daca luam in seama si cele spuse anterior, poate ne apropiem de ceea ce am vrut eu sa spun prin acest titlu de carte " Dor de aici si dor de acolo". Mereu impartit. Asa sunt, asa raman.
V.B. - Va simtiti roman din strainatate sau scriitor israelian dar care va exprimati in limba romana?
Sh.C. - Avem in Tel Aviv cea mai puternica Asociatie a Scriitorilor de Limba Romana din afara granitelor tarii. Si membrii sunt numerosi, dar si valoarea lor este recunoscuta.
V.B. - Sunteti secretarul general al acestei asociatii...
Sh.C. - Nu doar pentru asta afirm ca este o asociatie puternica. Sunt, deci,scriitor israelian si scriitor roman. Latura, dubla, a existentei mele. E nevoie de atmosfera de la noi, cu multe curente,e nevoie de o asociatie care sa-i reprezinte pe scriitori.
V.B. - Scrieti direct in limba romana, e clar. Ati experimentat de curand o traducere in ebraica a unei piese de teatru, Dar e o traducere, nu originalul. Aveti multe variante la o poezie? Le pastrati?
Sh.C. - Depinde. Unele poezii imi ies dintr-una. La altele lucrez mai mult. Nu pastrez nici o varianta, le rup, n-am de gand sa fac ce-a facut Ion Barbu la vremea sa si sa-mi public variantele. Desigur, intre forma mentala si cea scrisa apar alte posibile variante. Dar asta e alta problema.
V.B. - Literatura Holocaustului cum a fost primita in Israel? O considerati ca fiind deja integrata literaturii israeliene?
Sh.C. - Traiesc intr-o tara cu multe directionari. A trecut mult pana sa fie acceptata una sau alta din noile atitudini sosite aici odata cu scriitorii, cu artistii in general. Ei bine, la inceput, acest tip de literatura n-a fost inteleasa, asimilata nici vorba. Era experienta unor evrei veniti din alte tari, lumea ne este ostila inca si totusi, acasa n-am fost intelesi cu usurinta. De aceea, acum in prag de mileniu trei, inca se mai scrie despre Holocaust. Eu am in ultimul volum, "Vanzatorul de zapada", un ciclu intitulat " Identitate". Sa se stie ca inaintasii, parintii, bunicii nostri au fost marcati de Holocaust. Romania a fost generoasa cu evreii. Pacat ca acum sunt tot mai putini.
V.B. - Ati tradat vreodata poezia? Sa scrieti proza, de pilda? De altfel, ati si semnat o carte cu tenta politica, " Pacea si-a ucis soldatul".
Sh.C. - Am incercat proza. Proza scurta. Critica literara zicea lucruri bune despre ea, dar totdeauna era o proza politizata. Poetul din mine a fost totdeauna gelos pe prozatorul care incercam sa fiu. Cartea de notatie politica este rodul unei trairi foarte aprinse, in numele unor idei. Am si facut parte din partidul lui Itzak Rabin. Trebuia sa scriu aceasta carte.
V.B. - Sunteti un scriitor implicat in politic, in social? Credeti in rolul acesta al poetului?
Sh.C. - Fara indoiala. Cred. Va dau un exemplu. De curand, presedintele PEN-ului la care sunt ales pentru centrul Israel, facea observatia referitoare la un scriitor contemporan din Israel: "E numai scriitor". Asta-i grav. E cel mai mare neajuns pe care-l poti gasi unui scriitor. Cum sa fii rupt de realitatea din jur, care te arde? Eu nu pot sta deoparte. Nu o spun din sau pentru oportunism politic, o spun din credinta ca asa e necesar sa fie. Un scriitor nu trebuie sa se izoleze. La ora actuala, in Israel, sunt cazuri cand primul ministru se consulta cu scriitorii mai de seama. Mi-amintesc de un moment important pentru colaborarea culturala intre Israel si Romania, eram cu regretatul meu prieten Adrian Dohotaru si discutam problemele ce interesau cele doua culturi, cu masca de gaze pe fata. Asa am facut si nu-i de mirare. Cand simti ca trebuie sa te implici, o faci.
V.B. - Un caz devenit clasic, o vreme cazut in desuetudine, readus in actualitate... Vi-l respect. In recentul volum ati recurs la o forma ceva mai moderna a versului. Ritmarea din versul clasic va mai satisface exigentele artistice?
Sh.C. - Oh! Cand ma gandesc de cate ori am luat apararea versului clasic! Imi fac mea culpa. Acum am inteles ca ma constrangea. Normele ma baricadeaza. Am ales formula versului modern, liber. Iata ca se poate!
V.B. - Va doresc multa combustie prin aceasta ardere numita literatura!
Sh.C. - Va foarte multumesc! A propos, sa stiti ca la Timisoara m-am simtit extraordinar. Cornel Ungureanu a vorbit despre mine incantator. Ii multumesc si pe aceasta cale! Cand apare interviul in "Orizont", va rog sa-mi trimiteti si mie un exemplar. Va doresc numai bine la toti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu