„Sunt un Don Quijote din Est…”

 Octavian Paler

            Veronica Balaj.: Aici la Librăria „Eminescu” din Timişoara, vă întâmpină multă lume după cum vedeţi, deşi este august, e vremea concediilor. Semn că vă preţuieşte şi Timişoara.

            Octavian Paler.: Întâlnirea cu Timişoara îmi dă o stare aparte, o speranţă, deşi eu nu sunt structural un optimist. Sau poate-i un imbold că trebuie să continui să intru în arena dezbaterilor actuale.

V.B.: Acum şase ani, v-am solicitat un interviu şi eram cât pe ce să-l şi realizez. N-a fost să fie. Am rămas cu mulţumirea că nu m-aţi refuzat şi dacă nu aţi fi avut atunci o problemă de sănătate, acesta ar fi fost al doilea interviu cu Dumneavoastră. Vă mulţumesc acum şi pentru amabilitatea de acum câţiva ani şi pentru cea prezentă!

            O.P.: Îmi face plăcere să conversăm. În biroul de alături e mai multă linişte…

V.B.: Vă rog, e liber. V-aş invita în Studio, la Radio, dar am înţeles că sunteţi pregătit să plecaţi după terminarea lansării…

            O.P.: Dacă timpul îmi va permite, aş dori să revin la Timişoara.

V.B.: Vă aşteptăm, oricând, cu plăcere. Deşi aţi venit pentru lansarea cărţii Don Quijote în Est, eu aş dori să vorbesc mai întâi cu Octavian Paler jurnalistul. Sunteţi un jurnalist agresiv în sensul că aţi exersat agresivitatea sincerităţii.

            O.P.: Eu mă consider jurnalist, doar cu caracter provizoriu. Îmi oferă posibilitatea să mă pronunţ direct, imediat, dar totdeauna m-am considerat mai întâi scriitor. Chiar mă gândesc dacă n-ar fi mai potrivit să renunţ la jurnalism, să-mi văd de cărţile mele, dar, imediat revin, îmi dau seama că situaţia politică actuală cere să fiu implicat. Să spun ce gândesc, să acţionez prin cuvânt. Nu e momentul să stăm deoparte. Intelectualii români acum trebuie să-şi spună părerea. Articolele mele sunt mai degrabă ţipete decât rezultatul unei meditaţii publicistice. Desigur că nu-mi displace jurnalismul dar eu vreau să rămân scriitor. Jurnalismul joacă un rol important în viaţa contemporană şi în general în orice societate. Paul Valery povesteşte cum un ofiţer german a întrebat de ce nu-l interesează actualitatea „arzătoare” a evenimentelor? I-a răspuns, pentru că, evenimentele sunt spuma valurilor. Pe el îl interesa marea, nu spuma valurilor. Gazetăria este „spuma valurilor”. Albert Camus îl definea pe gazetar „istoric al clipelor”. Problema e să aleg între „clipă” şi „durată”. Se înţelege că prefer durata, desfăşurarea mării, dar nu mă pot abţine să nu scriu articole despre tot ce văd că se petrece, să dau interviuri şi totodată, nu pot renunţa la scrisul cărţilor mele. Am trei cărţi în lucru. Don Quijote în Est va apărea şi la Paris. Apoi, un jurnal al meu. A doua poliţie a tiraniei ar fi ideea că, tirania tiranizează cu ajutorul celor tiranizaţi. Aceasta-i teoria mea. O idee pe care o dezvolt.

V.B.: A fost scrisă înainte de 1989?

            O.P.: Da. Nu vreau să schimb nimic. Suferim de o resemnare mioritică acum nu mai vreau să cântăm cu toţii această melodie. Aş crede că este un clişeu filosofic la care va trebui să renunţăm. Intelectualii, scriitorii au prilejul să-şi asume responsabilitatea. Unii chiar o fac.

V.B.: Ce părere aveţi despre tradiţii în această lume şi vreme tulbure? Reinventăm tradiţia? O rememorăm? Ne-o asumăm aşa cum este?

            O.P.: În legătură cu tradiţia, e clar că istoria este ireversibilă. Istoria nu se poate roti înapoi. Nu putem să ne prefacem că suntem înainte de Yalta şi că nu am trăit cei 45 de ani de comunism. A spera, înseamnă şi a-ţi aminti. Mi se pare că-i imposibil să construieşti ceva fără să fie invocată memoria trecutului. Cum să ne despărţim, râzând, de tragedie, de sângele Timişoarei şi chiar al Bucureştiului? Nu putem fi atât de egoişti încât să spunem, vreau să fiu departe de contingent, vreau să trăiesc în lumea ideilor mele rupte de tot ce nu-mi place. Un intelectual are datoria să se implice în felul lui, fiecare în felul său. Unii se înscriu în partide, alţii nu, dar spunând ce crede, ce simte. Din confruntarea de opinii se poate limpezi adevărul. Se poate ieşi la un liman, dincolo de această bâjbâială. 

            V.B.: După opinia Dumneavoastră, care sunt şansele scriitorului tânăr în România de astăzi?

            O.P.: Vedeţi, tinerii scriitori trebuie să se lovească de noi la începuturi. Alte condiţii, alt sistem social-politic. Ei au şi şansa şi datoria de a schimba ceva. În vechiul regim intelectualul avea un privilegiu. Nu era vorba de favoruri. Puterea încerca să-i linguşească, să-i confişte de partea sa. Era o soluţie pentru unii. Dacă făceau opoziţie, deveneau cunoscuţi, simpatizaţi de concetăţeni, căpătau stima lor. Alt fel de privilegii. Cultura a jucat totdeauna un rol subversiv. Scriitorilor tineri le va fi greu, căci un scriitor adevărat nu face compromisuri. Din scris nu se poate trăi. Unii vor face rabat la morală sau la calitatea scrisului. Intervine şi un alt aspect: literatura de consum. Literatura care să placă momentului. Romanele poliţiste vor avea trecere în continuare. Aşadar, cei care vor vrea să scrie literatură adevărată, vor avea un drum greu. Vor fi nevoiţi să renunţe la altele din traiul zilnic.

V.B.: Privirile ne sunt violentate de titluri care duc spre calcule, spre mercantilism. Gustul cititorului poate fi uşor pervertit, putem pierde în plan cultural?

            O.P.: Este normal să fie şi acest risc. Până lucrurile se aşează, vor coabita felurite speculaţii. Cultura are nevoie de timp. Mie, cel puţin, mi-e frică de neobarbarism, de o „barbarie civilizată” care se va instala şi la noi, precum este în societatea tehnicizată. Riscuri. Oamenii au confort material, e normal să fie aşa, nu sunt adeptul unui trai spartan, dar am observat în Occident că oamenii au sufletul uscat. Trăiesc pentru câştigul imediat. Te întrebi atunci pentru ce trăieşti în primul rând? Doar prosperitatea materială contează? Aceasta să fie fericirea? Am cumpărat un pian, poate zice, aşa-i la modă. Le lipseşte acel ceva, numit spirit. Fiinţa, omul poartă şi asta, are nevoie de spirit.

V.B.: Cum vedeţi în sens mai larg această idee de spiritualitate? Legătura cu divinitatea nu poate fi ocolită dacă intrăm în această intercondiţionare, om – pământ – spiritualitate?

            O.P.: Omul nu poate trăi doar prin şi cu istoria sa pământească. Are nevoie şi de Dumnezeu. Nu ştiu dacă avem toţi un Dumnezeu, unii se declară liber cugetători, la Cotroceni ajunşi… mă rog, chestiunea e mult mai subtilă. E nevoie în viaţă şi de nuanţe…

V.B.: Cât din relaţia cu cerul, cu Dumnezeu aţi pus în ultima Dumneavoastră carte?

            O.P.: Mult. Foarte mult. Am transcris gândurile imediate. Mi-am făcut un fel de stenogramă. E scrisă direct. E un contrajurnal, polemizez cu mine însumi. E un fals memorial de călătorii, un autoportret în oglindă.

V.B.: Vorbiţi-ne, vă rog, despre Don Quijote în Est. Vocaţia Dumneavoastră de eseist mă face să cred de la bun început că e o parabolă superbă.

            O.P.: Don Quijote a emigrat în Est. Toţi exilaţii merg cu soarele în spate. Se îndreaptă spre occident. El e singurul care merge spre Est.

V.B.: Pare că-i un personaj îndrăgit de Dumneavoastră.

            O.P.: Da. Foarte îndrăgit. Eu însumi mă consider adesea un Don Quijote. Substanţa celor spuse, à propos de occident şi de Est, ar fi că avem nevoie să ne învingem pe noi înşine. Să ne învingem măcar iluziile. Încerc prin această carte să înţeleg cine suntem noi ca popor, noi, românii. Este o carte despre utopiile mele. Cred că suntem cunoscuţi în lume doar prin măşti groteşti. Cei de acolo ştiu despre Dracula, o mască grotescă, despre faptul c-am avut un preşedinte dement, despre câţiva sportivi, dar despre felul nostru de a vedea şi de a înţelege lumea ce ştiu? Vreau, prin această carte, să deschid spre lume o fereastră pentru România.

            V.B.: Sunteţi de partea lui Don Quijote? Credeţi în iluzii?

            O.P.: Ultima iluzie este că nu ai nici o iluzie. Din punctul meu de vedere, e limpede: voi fi mereu un Don Quijote. Pentru că nu poţi trăi fără iluzii. 

V.B.: Mă bucur să cunosc un Don Quijote… real.

            O.P.: M-a fascinat totdeauna puterea de a fi liber a lui Don Quijote.

V.B.: Ieri, la conferinţa de presă, aţi spus „nu pot rămâne decât ca fiul părinţilor mei”. Să rămânem în aceeaşi ideea a plutirii în larg, ce părere aveţi despre direcţiile şi starea literaturii române, acum?

            O.P.: Într-adevăr, literatura nu e o construcţie deşi… aşa pare. Este o mare de idei pornite în largul timpului. Din păcate, literatura română nu este cunoscută în lume. Şi din cauza puţinelor traduceri. Totuşi dacă întrebi orice licean, chiar dacă nu poate recita din Baudellaire, tot a auzit de el. Sau de Rimbaud pe când în străinătate nu s-a prea auzit de noi. Avem de luptat cu mitologii false. De pildă, în Franţa, culturală s-a făcut un sondaj şi s-a constata că se citeşte o carte pe an de către o persoană. Iar noi o luăm drept model, e Franţa, sunt ţări care par mai culturale decât noi şi de fapt… nu-i aşa. Valorile noastre cultural-literare se opresc la graniţa limbii române. N-am reuşit să-i convingem pe străini despre valorile noastre. 

V.B.: Să sperăm în vremile ce vin.

            O.P.: Poate că da…

V.B.: Vă mulţumesc mult pentru această convorbire.

            O.P.: Mi-a făcut plăcere. Vă rog să nu fonotecaţi pauzele. S-ar putea să rămână aşa cum am vorbit?

V.B.: Desigur. E mai… autentic şi sugestiv.

            O.P.: Cu bucuria c-am fost aici, la revedere.

Veronica Balaj

Timişoara, 6 august 1993