Poetul şi Siberia

„Mare jigodie-i şi lumea asta! Cu regulile ei cu tot. Te face şi te preface de nu mai ştii cine-ai fost, unde ţi-e locul”.

Iura scuipă scârbit. Furios.

„Am ajuns un hârb. O umbră hârbuită”.

Ciuruit de gânduri neputincioase.

Uite-le cum înoată prin albul acesta pufos!

Deşănţarea albă din jur mă face să crăp de monotonie.

Parcă-au căzut în preajmă şi s-au făcut praf alb toate aripile îngerilor cuprinşi de somnolenţă.

Albul zăpezii siberiene îl scoate din sărite de peste cinci ani de când îşi petrece aici zilele.

Într-o istovitoare scoatere din viaţa lui de dinainte. A scris dispreţuitor, cu duşmănie împotriva puterii.

Iura calcă trufaş albul sub tălpile boncancilor de uriaş.

Respiraţia şi-o simte greţoasă.

Aerul dat pe nări se preface în fuioare subţiri, albicioase.

„Parcă-mi ies maţele. Şi ele cred că sunt tot albe”, îşi spune cu furie.

Propriile-i gânduri sunt nişte dihănii cu care se tot ia la trântă când vede doar copaci, zăpadă şi barăci. Zgomotul ascuţit al drujbelor taie duşmănos şi aerul.

Ultragiază şi frigul. Darmite urechile omului!

În duminica asta păşeşte mai altfel spre baraca lui Vasea (de fapt, el e Vasile acasă). Simte o şovăire paralitică în mers.

Şi gândurile. I se împiedică în albul nesfârşit.

Se gârbovesc.

Le-ar lua de gât ca pe nişte dihănii. Le-ar sugruma.

„Că tot dăm nas în nas cu moartea şi noi şi gândurile noastre. Amăgeli”.

Iura îşi aude glasul râşcâind aerul.

Cuvintele au colţi de ferăstrău. De drujbă. Îşi îndeasă căciula cu urechi îşi acoperă gura cu slinosul de fular dungat.

O clipă vede albul zăpezii dungat.

„Vicleana! Ipocrita asta albă îmi pune vederea într-un neastâmpăr dureros. Mă văd ca un copac uscat, înnegrit, singurul punct negru în întinderea albă!”

Un rânjet contrastant.

Grozavă tranzacţie cu viaţa am mai făcut!

Tăiem cu drujba trunchiuri de copaci.

Ucidem frigul şi zăpada.

Iarna ne preface simţămintele în schelete. În aşteptarea unei primăveri, tăiem copacii.

Tăiem zilele în bucăţi.

Le secţionăm. Le doborâm la pământ. Ca pe nişte dihănii răpunem copacii.

Răpunem zilele noastre tot ca pe nişte dihănii.

Acum, că se apropie plecarea din albul acesta îngheţat, îşi poate permite să filosofeze mai nerăbdător dar parcă şi mai disperat.

Şi-ar dori o dragoste care să topească orice amintire a zăpezii şi gheţii.

„Va să zică, tot la ideea de schimbare ajung” îşi spuse oarecum altruist de parc-ar fi descoperit ceva nou pentru omenire. „De parcă mă-ntreabă cineva dacă optez pentru o monotonă, perpetuă identitate a vieţii, sau pentru fulminantele sale schimbări.

O secundă se crezu împietrit.

„Sunt nebun”.

Se întrebă, cum ar fi lumea fără anotimpuri? Fără ca lupii să îmbătrânească şi ei? Absurd.

Plecă spre baraca lui Vasea.

Bocancii grosolani cască gropi în zăpadă. Uneori, fulgii pătrund, se zvântură în gropile albe, ca într-o vâltoare. Alteori nu.

Urme de duminică.

Înaintează. Păşeşte prin liniştea iernii lăbărţată, albă, inflexibilă şi albă.

Un tăcut triumf alb.

Fatal dacă te laşi prins în mrejele lui. Te poţi rătăci.

Poţi deveni tu însuţi, un copac alb, un gând alb, îngheţat.

Liniştea-i îndărătnică.

Nu poate fi spartă, supusă decât la mică distanţă în preajma ta. Iura strigă într-o doară. Un grup de sunete ca o chemare din ritualurile triburilor sălbatice. Apoi tăcu. Îl cuprinse frica să nu cumva să vină lupii. Dacă-l aud, sigur îl vor adulmeca.

Ar vrea să despice liniştea cu securea.

Liniştea asta parşivă. Te răsfaţă până ce te pomeneşti înconjurat de hora veselă din iad.

Ar topi şi lama securii.

Dacă albul acesta îngheţat s-ar preface în smoala iadului.

Îşi simte privirea obosită.

Respiraţia sa flutură, vizibilă ca o eşarfă din aer îngheţat. Prevenitoare.

Brusc, o aseamănă cu o pasăre şi-şi aminti că el însuşi poartă un nume de pasăre: Prepeliţă Ion. Iura e un supranume. Zâmbi.

Prepeliţa-i o pasăre galantă în felul ei.

„Sunt un om-prepeliţă” îşi spuse.

Merge şi are impresia că mâinile-i sunt aripi. De prepeliţă, bineînţeles. Iată, pluteşte peste albul gros. Pustiul geros şi alb, e undeva jos. Îl vede ca prin ceaţă. De fapt, nici nu prea ai ce vedea. Alb şi alb. Copaci albi. Omăt înflorit pe crengi. Mare lucru nu-i.

„Oi fi fost de-adevăratelea, cândva, o pasăre? Sigur am văzut lanuri de grâu pârguite şi câmpii verzi…”

„Am fost cândva o pasăre. O prepeliţăăă… Da’ tot mai bine-i să fii om”.

Gândi: „Cuvintele, am cuvintele. Pot vorbi, pot să le scriu, să le trimit în lume… E drept, tot din pricina lor mă aflu aici. Am rănit, am lovit, am supărat, cică, regimul politic spunând ce nu trebuie… Am strigat, am aruncat cuvintele ca pe nişte arme. Am vrut schimbarea, doamne, câte lucruri nelalocul lor am putut gândi!”

Se miră el însuşi de faptul că nu demult tăia această linişte albă, tăia cu dorinţa lui de neschimbare şi statornicie în mersul lumii.

„Sunt neghiob. M-a prostit de tot albul şi depărtarea”.

Iura îşi simte respiraţia grăbită.

Pare că merge în cadenţa unei armate imperiale. Se vede vajnic, viteaz.

Păşeşte în cadenţă. Ordonat.

Gerul îi trece zeflemitor peste faţă.

Zăpada, izvorâtă din înaltul ceresc spart dintr-o dată cade peste trupul său întărâtată.

Loveşte în el ca într-un duşman. Renunţă să i se opună. E un oştean învins.

Îl învăluie un soi de pace interioară, de indiferenţă. E un soldat fără vlagă.

În jur, o nesfârşire în joc alb.

Vasea se aşează pe o laviţă. Iura îl vede prin vis.

„Era să devii statuie de zăpadă. De care nici n-am fi putut atârna o plăcuţă cu numele tău!”

Iura se trezeşte târziu, îi sclipesc ochii ca la lupii întărâtaţi. Trupul şi-l simte însă doborât.

I se pare că-n jurul său e o lume pestriţă, guralivă, care rosteşte în gura mare propriile lui versuri.

Albul tăcut acoperă pământul. Şi cerul. Un cer alb cu stele de gheaţă.

Încercă să scrie un vers despre asta, dar părea că se afundă într-un alb pufos, protector.

Auzi glasul lui Valea spunând: „bine că trăieşti, omule!”, dar el nu simţi nevoia să înţeleagă.

PUZZLE VENEŢIAN

       proză poetică

 veronica balaj

 Editura Hestia, 2007,TIMIŞOARA