Puzzle veneţian

„În straturile memoriei îmi vor
ramâne valurile...
Clipa se leagana lin si cantabil;
în contrast, valurile agile,copilaresc
de schimbatoare”
     („Puzzle venetian”, ed. Hestia 2007)

  Veronica Balaj, doamna a literelor cetatii, distinsa poeta si prozatoare, nedezmintit prolifica într-ale scrisului, dotata cu imensa forta de a dialoga dens cu destinele, se impune constiintelor, înca odata mai mult, daca mai era nevoie s-o spunem, daruindu-ne, cum ne-a obisnuit de altfel, alte pagini cu nedisimulate accente existentiale. Ne surprinde de aceasta data cu volumul de proza poematica, „Puzzle venetian”, emanând prin atmosfera si lexematica inegalabile, aceeasi aura de mister, cu atitudini, remember-uri, firi, dintr-un perimetru al framântarilor umane si de ce nu si sociale, la hotarul adesea între decrepitudine si puritate. Personajele cartii, fie ele debusolate, dominate de tensiuni launtrice, într-o alternanta de nelinisti sau pravaliri, fie suflete dantelate prinse în stapânirea iluziilor si sperantelor, alcatuiesc un univers aparte, toate în „balansul” acelui „vas al echilibrului...ce iluzie de bine”(!) ( „Puzzle venetian” ). „Piesele dintr-un puzzle imaginat se zvântura fara noima”, ne sugereaza autoarea, evocând haosul rascolitor, suit odata cu lumea, pe acel vaporetto venetian, aproape o corabie a nebunilor daca vreti, cu acea lume haotic de frumoasa, ca simtamânt original, încercat pe cont propriu, ireductibil. Revin asadar cu obstinatie existente esuate, unele din strada, cu chipuri si gesturi ridicole, cu trairi neîntelese care se cred „împacate cu divinitatea”, cu pactul ca si pecetluit. Reîntâlnim acea femeie cu înfatisarea care ne trimite la imaginile feliniene din „La strada”, „desuchiat costumata”, cu fustele viu colorate, cu ciorapi în dungi stridente, femeia cântând, vopsita tipator, o Gelsomina, pe care o credeam plecata de multa vreme pe alte tarâmuri, dar care, iata totusi e prezenta si la acest început de secol anuntându-se a fi unul al deznadejdii, judecând dupa felul în care se misca clipele într-un puzzle existential. Zeda, fosta balerina...”o mare balerina, care în van îsi aminteste „de-a valma de aplauzele la scena deschisa, ea pe care trecatorii acum o considera nebuna, ea înca mai crede în viata ei, pentru ca „dansul, Doamne, e parte din miscarea lumii...Tu ai lasat miscarea în Univers”. Într-un fel Zeda, poate ca si Baltazara, întoarsa cu gândul si speranta la povestea unei iubiri mistuitoare, înconjurata de mister, o iubire pierduta, e prinsa acum în plina strada în iuresul unui „dans frânt cu pasi leganati” de râsul trecatorilor. Zeda, odinioara „lacoma de bucurii, bucurii vulgare, egoiste, care a strivit clipele sub picioare, necrutator”, e într-o continua sfada cu destinul. Îsi înalta în disperare strigatul catre divinitate dupa copilul pe care nu l-a vrut atunci...:„Doamne...acolo în împaratia Ta, pot sa-mi închipui ca voi avea copilul? Acolo totul este posibil. Îmi voi construi o casuta din puf, cum e pe acolo”. Momente bizare, ca de altfel dansul unor personaje în diverse ipostaze, apoi aparitii stranii în cele mai neasteptate momente, populeaza adesea scriitura Veronicai Balaj: octogenerul Tibi, cu acel „Dans târziu în noapte”, „dansul de-a viata” sau „dansul rosu”, cum se exprima autoarea, „Dansul cu bunica”, „Cununia în ritm de trei”, ne înfatiseaza cumpana între înfrângeri si sperante. Pentru Angelica, iata, „pamântul e singurul loc unde si dezmatul se poate trai. Aprins...” „Dorintele i se destrabaleaza libere în lumina unei noi zile. Al unui nou început”. Sunt pesonaje ca într-un scenariu cinematografic, un cine-verité, rod al inegalabilului spirit de observatie al autoarei, care crede în lacrimi si tristeti, dar si în puritatea oamenilor, care îi ofera tot atâtea subiecte si-i creaza starile de spirit omniprezente în cartile ei. În cele 17 poeme în proza irumpe o autentica experienta de viata, iata filonul epic sustinut condensat într-un demers structurat ferm, demers strabatut adesea de suferinta si deznadejde. Formula condensata a scriiturii Veronicai Balaj în acest „Puzzle venetian”, îsi are totodata originile într-o excelenta cunoastere a firii umane, a tematicii pe care si-o propune autoarea, a personajului întotdeauna prezent pe scena cotidiana, cu arderi venite mereu dintr-o adesea teribila înclestare dramatica. Sunt „minutele cu o coada fantasmagorica (care) ni se înfasoara în jurul gâtului”, acea atmosfera care, ne comunica autoarea, îi confera acea stare de exuberanta, regasita de fapt în toate cele 17 piese poematice de o rapitoare frumusete. În fiecare dintre ele revine ca un flux-tsunami-laitmotiv, zbuciumul marturisit. Daca în volumul „Între noi soarele nordic”, tristetea autoarei e dublata de speranta, traind parca un spectacol greu, „trist, pâna la necuprinderea lui” în sine, în „Noaptea nevindecata”, secventa în memoria sotului Doni, cuprinsa în volumul „Puzzle venetian”, „e frica, obscura, ostila, vrajmasa”, pur si simplu frica, naucitoarea frica, cea care alterneaza cu linistea „în casa doctorului, linistea ... ghemuita prin unghere;...o fiinta obligata sa se apere de un pericol”. Toate se frâng fix în puctul dintre sufletul si trupul sotului pierdut în negura unui timp ireal.

       Sintaxa acestei minunate culegeri de proza poematica întrunita sub titlul „Puzzle venetian”, o regasim mereu teribil de sugestiva în cartile Veronicai Balaj. Frapeaza scurtimea, încarcata însa de sensuri profunde, cu trimiteri dense spre trairale si profilul moral al unei lumi cu diverse mentalitati si manifestari: „Se danseaza schimbând partenerii. Aerul devine fosforescent”/ „Suntem doar noi, oameni buni, bunisori, zbarciti de bucurii sau dureri. Moderni. Viciosi. Prefacuti. Fagaduitori falsi. Ispititi si ispititori”, sau: „Esti vinovata /Îmi striga cu repros:/Sunt goala, desculta, /fulgerata de înfrângeri”. Sunt tot atâtea judecati pertinente, analize profunde de caracter, cu care ne-a obisnuit autoarea acestui „Puzzle venetian” si nu numai...
       Cartea este înca odata mai mult, o expresie vie, emotionanta a dragostei fata de lumea de care autoarea, prin natura profesiunii, este legata cotidian, a iubirii ardente, fata de lumea ale carei nazuinte, complexe, tristeti si bucurii le traieste cu intensitate si ni le transmite cu autentica sinceritate si în cele 17 formule de proza poematica. Sunt clipe culese cu responsabilitatea omului mereu si mereu solidar cu existenta umana. Volumul „Puzzle venetian” se constituie asadar înca odata mai mult într-un imn închinat vietii si nu în ultimul rând upovaintei umane, luminii din sufletul acelora pe care Veronica Balaj îi aseaza în galeria eroilor ei, cu izbânzile sau neîmplinirile lor.

  GERHARD BINDER