Interviu cu soţia poetului Ion Barbu

Gerda barbilian

(soţia poetului Ion Barbu)

         

Stradă dintr-un cartier bucureştean liniştit. Octombrie 1983.

            Seară de toamnă. E ora când trebuie să intru pe poarta fostă şi a poetului Dan Barbilian/Ion Barbu.

Emoţiile mele se caţără pe gardul maroniu deloc înalt, se strecoară prin poarta întredeschisă. O împing uşor. Scârţâie. Sunetul aduce a mieunat de felină.

Aleea. Îngustă. Prea multă linişte. Uşa casei, pe dreapta. Nu are sonerie. Sunt parcă, „pe margini de seară”, titlul unui volum al poetului. Sintagmă mai târziu refăcută.

Bat cu degetele. Interviul debutează insolit.

Gerda Barbilian .: E deschis!

Vocea vine de undeva, de pe nişte scări pe care se poate urca la o mansardă. Nu pare a fi etaj. Casa nu e prea mare, nu e prea înaltă.

Veronica Balaj.: Eu sunt persoana de la radio ştiţi, pentru interviul acela… Am convenit la telefon acum două zile.

G.B.: Aaa, da… Dumneavoastră sunteţi?

Coboară încet scările din lemn vechi. O fiinţă filigrană urmată de două pisici. Statura mică, oasele mici ale doamnei o fac să semene cu o fiinţă obosită de ani şi cu părul albit. Stau încă în holul strâmt de unde pornesc şi scările. Pare că totul este desprins dintr-o scenă de film de epocă. Spaţiul dintre mine şi doamna Gerda atât de mică şi fragilă, se micşorează. Mă mir în treacăt cum de nu-i este teamă să stea cu uşile şi poarta deschise. Dar tac. Aştept să fiu invitată pe un scaun. Camerele sunt de o parte şi alta a holului. Nu sunt mari.  Doamna cu alură de fetiţă timidă, mă priveşte oarecum tristă. În fine, aud invitaţia:

G.B.: Vă rog, putem înregistra aici? Arată spre camera din dreapta mea.

V.B.: Desigur, oriunde spuneţi. Vă mulţumesc.

Observ perdelele impregnate de vechime ca de un fum. Aerul are şi el unduiri lente, melancolice. Sau, poate e doar singurătatea care leneveşte aici fără nici o jenă. Damna Gerda şi eu ne aşezăm la o masă rotundă, plină de reviste. Citesc titlul uneia: „Gazeta matematică”. Încerc să leg mai mult o conversaţie decât un interviu. Doamna are imprimat pe figură ceva asemănător renunţării. Un fel de aşteptare asumată în cele mai mici detalii. Nu cred că e doar o linişte interioară. Mai degrabă este renunţarea. Întreaga atmosferă e un „…joc secund” în care ne aflăm noi, două necunoscute dar care încercăm împreună să deschidem nişte momente devenite istorie literară. Doamna Gerda aşteaptă să manevrez eu cheia potrivită. Mă cam fâstâcesc, nu sunt deloc ziarista cu ton intempestiv, gata să cunoască adevărul.  Întrebările pe care mi le stabilisem dinainte par acum stupide. Improvizez ceva asortat cu atmosfera casei…

V.B.: Aţi locuit şi la adresele gazdelor despre care vorbea poetul?

G.B.: Da, din 1925 când ne-am căsătorit, a trecut ceva vreme până ne-am construit casa aceasta… Când s-a terminat cu muncitorii şi casa era bună de locuit. Dan şi-a invitat prietenii. Îmi aduc aminte că Moisil, academicianul, a zis: „E o casă modestă”. Lui Dan nu i-a căzut bine. Sigur că nu e o vilă, dar atunci, în vremea respectivă era printre casele acceptabile.

V.B.: Este un loc afectiv în primul rând pentru dumneavoastră.

G.B.: Chiar aşa e. Am păstrat totul cum era când trăia Dan.

(Vorbeşte cu un uşor accent).

V.B.: Mi-l imaginez venind pe această alee. Era impetuos, agil, în mers? Meditativ şi lent în atitudini? Poate poezia îi extrăgea atenţia dinspre cotidian spre alte sfere. Abstracte.

G.B.: Mai adesea intra grăbit, preocupat, îl cunoşteam după vorbă şi după paşi dar şi după cum reacţiona câinele. Mereu am avut câini. Mari, frumoşi. Acum, după cum vedeţi, mă mulţumesc doar cu pisicile. Dar era o prezenţă captivantă. Nu te puteai plictisi lângă el. Nici când scria, acolo, în camera cealaltă, nu se aşternea o linişte plictisitoare. Umplea tot spaţiul în jurul său. Scria culcat, dar trăirea lui era prezentă în toată casa. Eu aşa mă obişnuisem să cred.

V.B.: Scria culcat? Nu la birou?

G.B.: Daaa, poate că ficatul îi cerea să stea întins. Dan scria şi la masă, mai ales la facultate sau la Capşa. Dar acasă, prefera acest fel de refugiu. Întins pe pat.

V.B.: Aici au stat, au vorbit, au fost oaspeţi numeroşi oameni de seamă ai culturii române. Care dintre ei v-au mai vizitat după ce aţi rămas singură?

G.B.: A mai venit Moisil, foşti cunoscuţi de-ai lui Da, apoi, din ce în ce mai rar a mai venit cineva. Aveam un câine mare, îndrăgit de Dan, rămăsesem cu el. Apoi, a murit el şi nu mi-am mai cumpărat altul.

V.B.: A fost şi George Călinescu aici ?

G.B.: Daaa. Pe aleea din faţa casei parcă-l văd pe Dan aruncând cu Istoria literaturii române după Călinescu. Mu-i plăcuse deloc lui Dan cum l-a prezentat. Călinescu venise să-i aducă un exemplar. Nu i-a plăcut lui Dan nici că a scris că „avea ochi vegetali” şi semăna cu un nomad… kurd.

V.B.: În care cameră lucra poetul?

G.B.: În cealaltă cameră de vis-à-vis. Vreţi s-o vedeţi? Haideţi!

Se ridică încet. Încetineala nu se potriveşte cu alura de fetiţă, dar asta e. Trecem în camera cealaltă, nu are uşa închisă; e mai degrabă o cămăruţă. La perete, un pat. Modest.

G.B.:  Vreţi să vedeţi colecţia de ceasuri a lui Dan?

V.B.: Desigur. Sunt cele de pe masă?

G.B.: Poftiţi, după Dumneavoastră; le-am păstrat aşa cum le aranja el. Ceasurile montate în porţelan, vedeţi, sunt foarte vechi. Pe unele scrie anul fabricaţiei, pe altele se observă cum pictura este atinsă de vreme.

(Ne uităm la ceasurile care arată fiecare o altă oră. Imagine derutantă pentru ritmul discuţiei. Ceasuri care, pornite academic, metodic sau anapoda, acum stau fixate într-un timp greu de reinventat. Predomină albul porţelanului).

V.B.: Nu vă supăraţi, aş îndrăzni o întrebare indiscretă, se zice că poetul Ion Barbu era adorat de femei. Şi pentru frumuseţea lui şi pentru renume. Aţi fost geloasă? V-a neliniştit acest simţământ, firesc, de altfel…

G.B.: Sigur c-am fost şi geloasă, dar nu să-i fac scene. Uneori nu a fost uşor să lupt cu sentimentul ăsta. Cu timpul însă, rămâne doar ce-a fost frumos. Dar era într-adevăr un bărbat curtat oriunde îşi făcea apariţia. Normal că atrăgând atenţia, nu putea rămâne în umbră. Era vivace, ochii lui sclipitori, ah, tempi pasati. Nu era un molâu, ştiam că trebuie să rezist. Am fost mândră de el.

V.B.: Vă povestea despre orele petrecute la Capşa cu alţi poeţi, cu artişti?

G.B.: Uneori, când se petrecea vreo scenă mai ieşită din comun. El rezolva probleme de matematică şi pe şerveţelele de la masă, acolo la cafenea. Am păstrat destule. Vedeţi, încă lucrez pentru memoria lui. Am catalogat toate revistele „Gazeta matematică” pe care el avea însemnări. Am mult de lucru. Vedeţi cum scria versuri pe marginea liberă a revistei dar şi rezolvări de probleme. Nu avea clipe de răgaz. Scria ori probleme, ori formule, probleme matematice.

V.B.: Mă bucur să pot vedea scrisul poetului. Într-adevăr, iată şi pe marginea paginilor cu probleme tipărite, sunt multe însemnări făcute cu cerneală. Nu prea ordonate. Nu erau dictate de spiritul său matematic. Mai degrabă de cel poetic, aş zice.

G.B.: Mă străduiesc să le pun în ordine cronologică. Sunt idei matematice, astea nu se demodează. Trebuie să rămână numele său şi ca matematician. Era o persoană complexă, aproape de geniu.

V.B.: Ştiu că poetul v-a cunoscut în Germania democrată, R.D.G., V-a fost greu să vă acomodaţi în Bucureşti?

Întrebarea mea rămâne suspendată în aer. Tocmai sună telefonul. Doamna gerda răspunde. Ar un alt ritm al vocii, a devenit mai agilă, uşor emoţionată. Vorbeşte cu sora sa din Germania. Înţeleg în mare despre ce se conversează. Întrebări şi răspunsuri despre sănătate, vreme, ploi, reumatisme, medicamente. Cum de a primit oare legătura telefonică? Cine  ştie de când aşteaptă doamna Gerda această întâlnire? Suntem în anul 1983. Pe durata conversaţiei privesc la chipul poetului schiţat în linii grafice în tabloul înrămat după moda vremii. Ceasurile de pe „masa-expoziţie”, n-au a măsura acum nici un cuvânt, nici o stare, nici singurătatea doamnei Gerda.

În fine, după vreo douăzeci de minute, convorbirea se încheie. Doamna Gerda are o lumină pe faţă deşi becul din cameră e cam chior. E bucuroasă.

G.B.: Mă scuzaţi… Era un telefon din R.D.G.

V.B.: Eu vă rog să mă scuzaţi, poate nu a fost chiar potrivit să fiu aici în timp ce vorbeaţi!

G.B.: O, nu-i nimic. Despre ce m-aţi întrebat?

V.B.: Dacă v-aţi acomodat uşor la Bucureşti!

G.B.: Dacă era Dan, aveam totul. De dragul lui, nu mi-a fost greu să învăţ multe lucruri noi. Acum, am impresia că ştiu şi matematici superioare de când mă ocup de recuperarea şi catalogarea problemelor şi exerciţiilor din notiţele lui Dan. Sper să le publice Universitatea, Facultatea de matematică, să se intereseze cineva de ele. Ziua întreagă mă ocup de ordonarea, copierea textelor, însemnărilor matematice şi tot mai am mult de lucru. Au rămas foarte multe.

V.B.: Mergeaţi, desigur, cu poetul la diverse întâlniri mondene ale Bucureştiului. Cum era primit?

G.B.: Am fost la diverse momente festive. Astfel înainte de război, aveam prietene şi ne întâlneam la sărbători, la spectacole. Acum n-am mai ieşit în oraş demult. Mă dor picioarele, autobuzele pornesc brusc, nu mă pot urca. À propos, cum e prin oraş?

V.B.: Agitaţie. Nu e Bucureştiul acela liniştit pe care-l aveţi în amintire. Lumea aleargă de colo-colo cu treburi, parcă nu mai are nici un iz poetic. Dar, poetul întrebam, cum era primit la sindrofiile unde mergeaţi?

G.B.: Dan era atât de şarmant, plin de viaţă, intra în atenţia tuturor imediat. Îl acceptau cu plăcere în compania lor, că nu mergeam unde n-ar fi fost simpatizat.

V.B.: Era conştient de valoarea lui fără îndoială. Rivaliza cu Arghezi pe care-l „încondeia”. Ţinea să-şi sublinieze valoarea?

G.B.: Dan era orgolios. Reacţiona impulsiv în orice situaţie. Era liber în reacţii. Şi eu mi-am explicat asta foarte bine! Structura lui umană voia libertatea interioară, ziceam, cred că l-am înţeles exact. Dacă şi în poezie aspira la spaţiul „dificilei libertăţi”. Eu nu l-am îngrădit niciodată în ceea ce voia să facă.

V.B.: Dumneavoastră aţi fost diplomată.

G.B.: Pentru echilibru, era normal aşa.

V.B.: Sunteţi foarte puternică şi curajoasă. Vă mulţumesc pentru această întâlnire.

G.B.: Drăguţă, te rog, dacă nu te superi, să ştergi acolo unde ai înregistrat vârsta mea… M-am gândit că nu e bine… Să nu fiu cumva compătimită.

V.B.: Vă promit că şterg. Din acest moment am şi uitat chestiunea. Vă doresc putere de muncă şi lumină pe chip!

G.B.: Bine, ce bine-ar fi!… La revedere, drăguţă!

Bucureşti, octombrie, 1983