Starea de timp a poetei Veronica Balaj - de Adriana Weimer

Poeta şi prozatoarea Veronica Balaj mărturiseşte adesea că, prin natura meseriei de jurnalistă radio-tv la Radio Timişoara, restricţionată fiind permanent de minute şi chiar de secunde, timpul, ca noţiune, se regăseşte des în poezia ei.
Citind volumul de poezie Poeme în civil al Veronicăi Balaj, apărut în 2006, la Editura timişoreană “Anthropos”, sub directa coordonare a editorului şi poetului Lucian Alexiu, poeme traduse în limba engleză de bine cunoscuta traducătoare Antuza Genescu, m-a surprins cât de pregnantă este această starea de timp, redată ca stare de spirit a poetei, străbătută fiind adesea de tristeţe, de melancolie şi doar rareori de optimism.
Volumul Poeme în civil defineşte, mai mult decât în oricare dintre volumele anterioare ale poetei Veronica Balaj, starea de timp suspendată parcă între trecut, prezent şi viitor, între depărtare, venire şi plecare, între aşteptare şi regăsire, între noapte şi zi, între clipă, minut şi vremelnicie.
Este surprinzător câte figuri de stil găseşte poeta Veronica Balaj pentru a reliefa acest concept al timpului, surprins în toate ipostazele lui: “paşii plecării”, “armistiţiul viitor-prezent”, “mişcătoare vremelnicie”, “burta depărtărilor”, “ziua/ o scoică pătimaşă, vie”, “viitor şi trecut/ sămânţă şi rod”, “repetabil/ existenţial”, “cioburi de infinit”, “jocul/ de-a dusul şi-ntorsul”, “secundele/ mi se rostogoleau”, “aşteptarea adâncită/ rană în mine”, “secundele vin, desfrânate”, “viciile secundei/ vlăguite”, “Frivolitatea aşteptării”, “Plecarea, un fel de-a leza timpul”, “Cântec de venire-plecare”, “balada plecării”; toate acestea, spre exemplificare, le voi cita:

“[...] o sumedenie/ de subînţelesuri izbăvitoare/ mă apasă/ nimic rău nu ştirbeşte/ minutul/ cât jocul mă prinde [...].” (De-a viaţa);

“paşii plecării tale/ înmugureau pe lună/ [...] prin depărtările noastre/ armistiţiul viitor-prezent/ îl repet în gând [...].” “[...] de atâta mişcătoare vremelnicie/ zi - noapte - zi - noapte - zi/ aşteptarea [...]; din burta depărtărilor/ zăluda moarte-a mea/ râde-plânge şi ea [...]!” (Atâta zi, atâta noapte, măsurate cumsecade, poezie dedicată Cristinei);

“ore fixe/ cu diademă/ am primit/ pentru/ mişcarea mea în lume/ sunt/ un punct pătimaş, aprins/ într-un cerc rotitor/ [...] şi alunecând frumos/ prin auzul urmaşilor.” (Alunecând frumos, prin auzul urmaşilor);

“[...] ziua/ o scoică pătimaşă, vie,/ mă-nchide într-o cochilie/ sunt o mirare/ din cap până-n picioare/ între doi pereţi abrupţi” (Scut iluzoriu);

“[...] fierbinţi/ zilele/ mi-s antamate la sfinţi;/ nimic nu mă uimeşte/ în ordinea prestabilită/ summum de euri/ să fiu/ perpetuum movens/ între ziua întâi/ şi-a şaptea/ viitor şi trecut/ sămânţă şi rod/ pedepsit/ de-aş fi,/ e-un repetabil/ existenţial” (Cu privirea îngustată);

“[...] număr zilele creaţiei/ de la coadă/ la-nceput/ le pun eşarfe colorate diferit,/ [...] dar nici vorbă să aflu/ cine/ mi-a lăsat mie anume/ imprimat pe obraz,/ însemnul/ unui testament/ nedescifrat [...].” (Enigmă primară)

“se-arată/ ceasul navigării/ spre/ lâna de aur/ aşteptam plecarea [...].” (Pricini şi ore despre visare);

“[...] precum în cer,/ aşa şi pre pământ/ e târziu de tot;” (Precum în cer aşa şi pre pământ, e târziu de tot);

“[...] cioburi de infinit,/ cu avariţie, mi le asum/ la o adică, nu le merit/ şi/ nici nu ştiu/ să înţeleg/ primejdioasa lor pendulare/ între zilele de joi/ şi ploaie/ mereu o plecare/ mereu o chemare [...].” (Poemul, poemul, poezie dedicată: În memoria lui Doni);

“[...] într-o lacrimă pământească/ un ring/ unde se întrec/ imparţial/ cu toţii/ în jocul/ de-a dusul şi-ntorsul.” (Joc de Crăciun);

“[...] secundele/ mi se rostogoleau/ tăvălug/ prin vene/ visul/ plecării peste ocean/ se săvârşise în realitate/ erai departe [...].” (Plecarea, un fel de-a leza timpul);

“[...] visez/ cum/ flăcări răstignite/ pe umeri,/ mă izbăvesc/ de dor şi depărtare [...].” (Geometrie sentimentală);

“[...] unde să mă ascund?/ drumul/ se frânge la jumătate/ între adâncuri/ şi chemare, o inimă respiră/ nălucă, în mine [...].” (Portret cu senzaţii adăugite);

“zvâcnesc/ roşu-bleu-ecosez,/ minutele în trigon/ [...] e ora, secunda/ pătrarul timpului/ când/ va trebui/ să depun/ armele visării.” (Zodiacală);

“[...] şi-şi potriveşte ceasornicul/ de buzunar, exact la clipa când,/ lumea de-aiurea, vădit falsă,/ linguşitoare, trecătoare,/ se opreşte locului aplaudând,/ perfidă, flecară, uluită,/ gata să se-nfrupte/ din spectacolul pus la cale/ doar pentru întărâtarea/ vremurilor.” (Spectacol pentru întărâtarea vremurilor);

“[...] întoarcerea-i/ altă himeră.” (Aventură făgăduită);

“Mercur/ îmi soarbe din palmă/ însetat,/ ploaia/ fostelor zile/ [...] răsucesc/ două clepsidre/ cu nisip sărat/ din mare/ e-acum/ şi e târziu/ le-atârn de privirea/ zeului rătăcit/ printre puncte cardinale,/ aşteptând.” (Cu evlavie);

“[...] îngăima/ cu verde sevă/ şi lumină/ cântec/ de-nsingurare/ [...] învăţam pe de rost/ aşteptarea adâncită/ rană în mine/ şi-n cuvânt.” (Frivolitatea aşteptării);

“[...] la malul oceanului,/ aştept/ pasărea cu aripi uriaşe/ [...] în aventura plecării/ [...] pasărea va cânta/ valsul regăsirii/ cu cei care/ ne-aşteaptă prinşi/ într-un cerc frânt [...].” (Cântec de venire-plecare).

Pentru a încheia într-un ton optimist, în ordine inversă aleasă de poetă (prima poezie din volumul Poeme în civil fiind Aniversare şi tăiere de noroc, poezie plină de optimism, iar ultima poezie, Frivolitatea aşteptării, fiind gravă, fără speranţă), m-am oprit pentru final la poeziile care aduc o rază de lumină, atât de necesară vieţii: bucuria şi visarea, surpinse de poeta Veronica Balaj sub acelaşi simbol a timpului:

“[...] îmi sărbătoresc,/ toate zilele de naştere/ deodată/ [...] secundele vin, desfrânate/ laolaltă/ din mai multe direcţii/ se veselesc/ ce noapte! ce viaţă/ arzănd!” (Aniversare şi tăiere de noroc);

“[...] îmi caut sinele/ în vid/ vreo sută de zile/ la rând/ printre/ sferturi de ceas academice/ invariabil stârnind vuiet/ viciile secundei/ vlăguite/ repetate/ până la vis [...].” (Îngăduinţă pentru Pan);

“[...] îngerii mă cercetau/ şi mă învăţau să cânt/ cu vorbe netrăite/ frumos/ nedistonant/ balada plecării în Vislanda [...].” (Balada plecării în Vislanda)

Ce frumoasă este această ultimă imagine: Vislanda, ţara imaginară a poetei Veronica Balaj, ţara imaginară a oricăruia dintre noi: Visul şi puterea de a visa.

Adriana Weimer