Interviu cu George Uscătescu

Veronica Balaj

George uscătescu

(fost profesor de filozofie la Universitatea din Madrid şi profesor asociat la Universitatea din Florenţa şi Sorbona; preşedinte al Societăţii europene de filozofie, autor a 100 de volume, traducătorul lui Lucian Blaga în limba spaniolă; fost prieten cu Brâncuşi)

Veronica Balaj.: Bine aţi venit la Timişoara. De câtă vreme nu v-au mai fost deschise drumurile spre această parte de ţară? Aici, la Studioul de radio, precis n-aţi mai fost.

George Uscătescu.: Bun regăsit, Banat! Am mai fost în Timişoara în tinereţe, acum peste 50 de ani. Aveam un prieten la Reşiţa care studia aici. De la mine, din Oltenia, nu era departe. Satul meu natal este vecin cu Hobiţa, satul lui Brâncuşi… M-aş duce şi până acolo, dar când? Nu este vreme deocamdată. Mergem la Cluj cu o maşină?

V.B.: Da. Ne dă Studioul de Radio o maşină. Vom avea şi şofer. Festivalul începe mâine după-amiază, aşa că veţi putea rămâne aproape 24 de ore şi la Timişoara.

G.U.: Am bucuria să fi trăit şi asta. Un festival dedicat lui Blaga. Şi încă unul internaţional. Eu m-am ocupat de Blaga, cu intermitenţe, toată viaţa.

V.B.: Acesta-i un subiect forte. Vreau să ne oprim mai pe larg la el, dar, mai întâi, spuneţi-ne cum, când aţi plecat din ţară? După război?

G.U.: Imediat după. Am obţinut o bursă de studii în filozofie şi nu m-am mai întors. Ştiam că nu voi avea viaţă uşoară în condiţiile care urmau. Eram în relaţie cu Mircea Eliade şi el a plecat cam în aceeaşi perioadă. L-am reîntâlnit când el era în exil la Paris. Erau şi alţi intelectuali tineri ai vremii şi normal că înţelegeam cu toţii că trebuie să renunţăm la ceva dacă voiam să ne realizăm. Nu aveam decât două căi: să riscăm să rămânem victimele unui sistem diabolic sau,  să riscăm plecarea din ţară. Unii am reuşit cu burse, alţii au riscat plecări ilegale şi nu totdeauna s-au împlinit.

V.B.: În ce relaţii aţi fost cu Eliade?

G.U.: De amiciţie. Până a plecat în Statele Unite, ne vedeam destul de des. Soţia mea era cântăreaţă de operă şi avea concerte la Paris. Acolo îl întâlneam şi pe Brâncuşi, cu care, pot spune că am fost chiar prieteni. Ne lega acelaşi simţământ faţă de aceleaşi locuri natale. V-am spus că satul meu şi al bunicilor mei era nu departe de satul lui, Hobiţa. Sunt anumite sinapse, anumite rădăcini implantate în suflet atât de adânc configurate de spaţiu geografic. Am dezvoltat teoria spaţiului poetic la Blaga şi Eminescu.

V.B.: Cum era Brâncuşi ca persoană particulară, în prietenie?

G.U.: În atelierul lui venea multă lume. Eu îl căutam spre seară şi stăteam până târziu, voiam să discutăm numai noi doi. Când se termina spectacolul la operă, unde cânta soţia mea, plecam. Era un excurs despre esenţe — filosofia lui era una venită din matca străbună. Întârziam pe aceste subiecte. Am scris o carte în spaniolă despre opera lui Brâncuşi. Dar să vă răspund la întrebare… Era ca un stejar cu rădăcini foarte adânci în lumea spirituală a satului şi a neamului său. Aşa se explică marca de specificitate şi totodată de largă înţelegere din partea fiecărei alte naţii. În adâncuri spirituale este undeva un „ce” ca un grăunte al esenţei. De acolo pornesc într-o ramificaţie uluitoare toate direcţiile specificului naţional. Era conştient de valoarea lui. Îţi dădea forţă când vorbea cu el despre esenţa purtată în noi fără să ştim. Cred că avea convingerea că omul este făcut să zboare prin timp păstrându-şi rădăcinile totuşi.

V.B.: Spuneaţi de teoria proprie despre spaţiul geografic ca element distinctiv în opera lui Eminescu şi Blaga. La Brâncuşi se aplică?

G.U.: Brâncuşi nu a teoretizat chestiunea, dar fără îndoială c-a simţit-o artistic, profund, a creat intuitiv legat permanent de un anume spaţiu ontologic. Păcat că n-am putut scrie cartea în spaniolă cât a trăit, să i-o pot dărui.

V.B.: Nu aveaţi concretizate încă ideile, studiul filosofico-artistic încât să devină o carte?

G.U.: Bine aţi spus. Am cercetat din punct de vedere filosofic arta lui Brâncuşi, dar şi a lui Eminescu şi Blaga ani buni de studiu de filosofia artei. Nu devine convingător decât dacă ai argumente solide, adunate în timp, aşa că, n-am reuşit să finalizez cartea decât în anul morţii lui Brâncuşi. Se găseşte în bibliotecile universităţii din Madrid, din Florenţa şi de la Sorbona, unde cu timpul mi-am obţinut dreptul de a preda un curs de filosofia artei.

V.B.: În câteva linii, care ar fi teoria Dumneavoastră legată de spaţiul geografic şi opera celor trei mari creatori: Eminescu, Blaga şi Brâncuşi?

G.U.: Acum trăim într-o cultură decadentă.

V.B.: Cum aşa? Mulţi exegeţi văd o înnoire spectaculoasă, o explozie a formelor de expresie artistică superioară.

G.U.: Deocamdată în sensul că ignorăm „valoarea” ca atare. Universalizarea artei celor trei menţionaţi, a fost posibilă pentru că ei, în opera lor, înainte de toate, au valorificat, cunoscând, intuind mai întâi, valoarea ca esenţă primordială a actului artistic. Valoarea nu e o consolare marginală. Eu pornesc de la teoria heidegeriană a spaţiului. E vorba de un spaţiu existenţial, chiar dacă el are delimitări geografice în primă fază. De acolo porneşte. Se lărgeşte, capătă noi semnificaţii şi mai ales conotaţii date de fiecare creator, artist în parte, pe parcursul operei acestora.

V.B.: Desigur luaţi în calcul şi în teoria Dumneavoastră, coordonata timp pe lângă cea a spaţiului.

G.U.: Fără aceasta, nu ar fi completă şi convingătoare teoria în cauză. De fapt zeit = timp înseamnă şi dimensiunea unei culturi în istorie, dar şi în spaţiu. Nu pot fi departajate cele două coordonate. Amprenta spaţiului existenţial se identifică în opera celor menţionaţi, precum nervurile în frunză. E un proces vital. De aici ideea de valoare, de universalizare. Fără această celulă inclusă în operă, nu e durabilitate în timp a creaţiei artistice. Cel mai profund în acest sens, ca expresie artistică, este Lucian Blaga. Şi Eminescu a cunoscut teoria lui Heideger. Probabil că în anul 2000, când va fi anul dedicat lui Blaga, voi mai putea să prezint o traducere din poeziile sale prefaţata de o parte din teoria spaţiului şi timpului în opera sa. Blaga s-a identificat poetic cu deontologia culturii române.

V.B.: V-aţi străduit de-a lungul anilor să faceţi cunoscută opera lui Eminescu şi Blaga în Spania prin traduceri, cum a fost acest proces? Câteva punctări desigur, nu vrem istoria întreagă.

G.U.: S-ar putea scrie o carte chiar despre acest lucru. Încă din 1958 am adus opera lui Lucian Blaga în atenţia spaniolilor. Profesorul renumit atunci Monteo Diaz, a ţinut o conferinţă foarte interesantă. Deşi textul original s-a pierdut în timp, el poate fi citit în revista „Destine” din 1968, un număr consacrat Transilvaniei şi de care m-am ocupat special.

Blaga are cele mai frumoase metafore despre interdependenţa spaţiu – timp. Logosul şi poezia la un loc în expresie unică. Eminescu şi Blaga, au redat sentimentul magic al limbii poetice. Arghezi se desfăşoară pe registre largi, are o expresie originală a limbajului. Tragicul în poezia lor se leagă de cheia „spaţiu”.

V.B.: Aceeaşi dimensiune a teoriei Dumneavoastră aţi demonstrat-o şi în opera eminesciană.

G.U.: Am scris şi un poem dramatic dedicat lui Eminescu. Un poem apreciat de eminescologul Mihai Cimpoi, de la Chişinău. Este aceeaşi prezenţă heidegeriană: logosul şi metafora. De aici universalizarea poeziilor sale. Ca şi la Blaga. E o chestiune de nuanţe foarte importante: universalitatea unei opere şi universalizarea ei. O întreagă teorie deductibilă în timp. Aşa se poate explica şi faptul că Blaga este tradus. Mâine va fi prezent la Cluj un poet din Senegal care deja mi-a trimis textul traducerii sale.

V.B.: Veţi primi un premiu important la acest festival. Un premiu binemeritat pentru efortul Dumneavoastră întru universalizarea operei lui Eminescu şi Blaga.

G.U.: O mare bucurie. După atâţia ani de absenţă din ţară… Legătura cu rădăcinile am simţit-o şi am perpetuat-o prin scrieri despre operele româneşti importante.

V.B.: Acum, sperăm că va fi o nouă etapă culturală românească? Deschiderea spre lume o vedeţi ca pe un drum limpede?

G.U.: Hm, deloc. E nevoie de timp. În cei peste patru ani de la revoluţie nu se puteau naşte opere care să ajungă la esenţă, la valoarea despre care vorbeam. Perioadele tulburi din istorie sunt şi ele o sursă bogată de direcţii artistice, dar asta se concretizează totdeauna mult mai târziu. La o privire superficială, mulţi s-ar revolta la ideea că, în contemporaneitatea aceasta atât de „inteligentă”, arta este „decadentă”. E nevoie de timp. Sunt multe cărări tulburi. Determinate de factorul politic. Chiar şi eu, octogenar, mă implic, mă înfurii, ripostez. S-a scris nu demult în presa din Madrid, un articol neonorant pentru România. Îndată l-am sunat pe redactorul şef, am argumentat că nu e adevărat, am cerut un drept la replică.

V.B.: În aceste condiţii, filosofia poate ajuta? Înţelepţii cetăţii mai există?

G.U.: Sunt subiectiv în răspunsul meu pentru că am studiat o viaţă filosofia. E drept că politicul gâtuie adesea ideile de provenienţă filosofică. Istoria a dovedit că, înţelepţii cetăţii sunt ignoraţi. Nu e vremea meditaţiei filosofice, a paşilor înţelepciunii. Se cere forţă, grabă. Strigătele despre adevăr şi dreptate socială au doar dimensiunea imediatului, se vântură, se zbat care cum crede. După ce se vor linişti, desigur că vor fi încet, încet luaţi în seamă şi filosofii. Arta poate câştiga însă chiar din acest vacarm existenţial. 

V.B.: Mai credeţi în arta care va putea valoriza esenţele? Nu e prea mare graba secolului să mai fie răgaz şi pentru întoarcerea la rădăcini?

G.U.: Deocamdată aşa este. Aşa e tabloul. În subconştientul artistic însă, există această legătură cu matca spirituală a fiecărei naţii, a fiecărui creator. Fără asta, ar pluti ca o pânză purtată de vânt. Trebuie un sistem valoric de care să se ţină seama. Va trebui să se ţină seama.

V.B.: Cultura „decadentă” actuală îşi are meritele, conotaţiile sale, cred. Care ar fi aceasta după părerea Dumneavoastră?

G.U.: Elementul şocant. Văzut din multe unghiuri. Cu părţile sale bune şi mai puţin bune. Istoria se repetă. În linii esenţiale. Ceva, ceva din această atitudine culturală se va cristaliza în timp, devenind notă particulară a unor vremi. Dar niciodată nu se va putea renunţa la valoarea în sine adusă în epoci, perpetuată prin specificul naţional, acea matcă stilistică. Amprenta definitorie.

V.B.: Un fir al Ariadnei duce şi conduce mereu în artă spre aceasta.

G.U.: E ca în religie. Raţionamentul filosofic acceptă ideea că, atunci când ai început să-l cauţi pe Iisus, înseamnă că l-ai şi găsit.

V.B.: Vă mulţumesc pentru mărturisirile făcute!

G.U.: A fost o comunicare aparte. Izul acesta de acasă… Mai vorbim în drum spre Cluj. Pot vedea puţin centrul Timişoarei?

V.B.: Desigur. Sunteţi invitat.

Veronica Balaj

Aprilie 1994