Ion Marin
Almăjan este un e prozator de forţă. Aşa îl cunoaştem noi, aşa îl ştie lumea
literară.
Acum
însă, a făcut un viraj brusc, incitant, spre poem.
„Scrieţi
o carte de poeme?” ar fi venit fireşte întrebarea şi uluirea dacă ar fi
mărturisit domnia sa ce are în plan.
Dar nu a
spus nimănui. Până ce nu am fost invitaţi să primim volumul.
Totul
începe cu o mărturie după care, lumea începe să trăiască literar/ vizual/, ca
într-o pagină reală.
Autorul a
strecurat în cuvânt flacără unor vechi întâmplări dintr-o lume fermecătoare,
păstrată în adâncul sinelui său şi ne-a atras în cursa unei lecturi care nu se
poate face decât la limita patimii. Cum altfel s-ar putea când e vorba de
omenesc, de viaţă, de mărturisire, de taină, de tremur, de năvala unor vremi?
Cititorul intră aşadar într-un spaţiu fantast şi totodată istoric.
Dualitatea
este aici la fel de firească precum dualitatea lumină-întuneric sau bine-rău.
„În lume
toate au un rost şi o lege”, se spune într-un vers.
Şi
chiar asta ţine legate sensurile cuvintelor strunite foarte bine.
Într-o
cadenţă personală.
Adică, în
note grav-temperate, lirice fără să fie lacrimogene, ofensive în limita
decenţei, ironice şi tandre.
Restituirea
unei atmosfere dintr-un univers irecuperabil este săvârşită cu măiestrie.
Ne
alăturam personajelor, întâmplărilor unei lumi rememorate, retrăite, dăruită
nouă, în semn de neuitare. O lume pasională, armonioasă prin disonanţe, precum
viaţa însăşi, o lume onorabilă, care ţine seama cu stricteţe de nişte legi
morale, o lume onestă şi orgolioasă, trudită şi decentă. Oricine alunecă
înafara acestor norme este amendat dar în formule nedureroase, uşor hazlii
(vezi ce păţeşte lăudărosul ”filozof al satului”), lăsat într-un sac la
marginea pădurii… Iubirile secrete se consumă cu patimă, desigur şi sfârşesc
uneori în mod rizibil, fără dramatizări. Cine caută comori, nu are parte de
ele, chiar dacă sunt moştenirea locului din vremea împărătesei Maria Tereza.
Cuvântul
cu miez este cheia folosită de autor.
Sensul
subtil răzbate din frazarea perfectă, din îmbinarea cu meşteşug ales a
sensurilor, apelându-se la cuvinte specifice zonei, cuvinte expresii de
coloratură a universului rural din Almăj (cartea beneficiază la finalul său şi
de un glosar de termeni), totul intră în firul epic al poemelor atât de firesc
încât, avem impresia că suntem noi înşine părtaşi la cele prezentate: Popa
Bădâni are statura „boboloşată”, Gh.Chichirez este speriat taman în drumul
străbătut noapte prin pădurea tăcută, de un „tars” agăţat de cojoc… ori, ce
frumos spus, răchia pitită de soţie, în grămada de bucliuc, se transformă în
„pârjol” sufletesc pentru uica nedreptăţit şi privat de porţia de băutură.
Acelaşi
rol de sugestie şi conturare a situaţiilor îl au cuvintele şi atunci când lucrurile
nu sunt deloc bune, calme, precum s-ar cuveni.
Istoria a
năvălit şi acolo cu durităţile ei monstruoase.
Stalin e
neplâns de-adevăratelea, dar pedepsit e copilul care i-a dorit creştineşte
iertarea de păcate. Taica, rămâne fără nici un bob de grâu deşi, conform
tradiţiei, „pâinea trebuia să îndulcească duminicile şi sărbătorile”, minunată
imagine. Dar ce să spunem când „bate partidul la poartă”?
Latura
mitică a vieţii satului face parte din context. Din respirata diurnă. La moara
lui Urmoacaru (nume simbolic, s-ar putea face o pagină de consideraţii şi aici,
„ur”, înseamnă
în limbile germanice vechi… străvechi), la moara acestuia se zice, că se macină
păcatele necredincioşilor de către diavoli, e ceva necurat acolo din moment ce
lumea îl ocoleşte pe morar. „Că văzuseră la ceasul dintâi după miezul nopţii/
Cum moara se învârtea în pale de foc/ Iar împrejurul ei jucau dracii şi
drăciţele.”/
Călin,
ciobanul rămâne mut după întâlnirea cu lupul…
Un univers
cu coordonate proprii pe care azi nu le mai găsim în întregime este salvat de
la uitare prin poeme, prin cuvântul stilizat artistic. Raportul cu Timpul este
în balans între atunci şi acum fără băgare de seamă.
Era o lume
care accepta cu înţelepciune ofensivă tandră a vremii și cu durereb şi încrâncenare pe cea a vremurilor, o lume care
nu voia să deregleze ornicul moral, obişnuit în zona: cinste, patos, dăruire,
decenţă, onoare… trecerea timpului este ca o muzică interioară a fiecăruia.
Autorul
însuşi doreşte sporirea acestei armonii morale, a unei lumi cu pârghii în real
şi fantast. Adăugând sunete de dor, desigur, de aceea , din când în când,
Bunicul se-ntoarce din ceruri şi ară pământul rămas în paragină.
„Un bărbat
ţinând coarnele plugului
Cu
pălăria trasă pe ceafă
E bunicul
meu întors de dincolo de moarte
Să-şi are
pământurile pe care eu le-am lăsat
Într-o
încremenită părăginire”. (p. 8)
Cu o
asemenea imagine, ideea de restituire a unei culturi, a unei tradiţii, precum
reuşeşte acest volum, este un punct de referinţă în lumea contemporana când se
amestecă identităţile.
Alt act de
identitate decât istoria în secvenţe temporale a unor obiceiuri şi norme
morale, nu avem.
VERONICA BALAJ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu