Veronica Balaj este, cred eu, argintul viu al literaturii
feminine din Banat. Scriu literatură feminină de şi nu accept întrutotul
această sintagmă, fiindcă există scriitoare a căror creaţie este “bărbătoasă”, precum şi scriitori care au n opera
lor semne ale feminităţii. Revenind la Veronica Balaj consider a fi
îndreptăţită afirmaţia de mai sus şi aceasta întrucat de ani buni ea practică
un jurnalism cultural în numele unor principii astăzi considerate vetuste:
promovarea, prin interviuri, mese rotunde, portrete, doar a personalităţilor
reale, a valorilor autentice care au contribuţii deosebite în viaţa culturală,
spirituală a Romaniei, Europei etc. in emisiunile radio realizate de Veronica
Balaj nu şi-au găsit loc nici vedetele politice, nici ipochimenele
dezvelite pană dincolo de pragul ruşinii, nici noii îmbogăţiţi care fac acum
deliciul televiziunilor şi al majorităţii presei scrise din dulcea noastră
ţărişoară. Veronica Balaj preţuieşte sentimentele pe care părinţii şi bunicii
noştri le considerau înălţătoare pe cand noi, cei de acum, le dispreţuim şi le
batjocorim: iubirea faţă de patrie, faţă de neamul din care ne-am ridicat. De
aici şi zbaterile sale de a promova valori şi personalităţi din Europa, sau de
aiurea.
Să
mărturisesc din start că i-am fost naş literar Veronicăi Balaj, precum i-am
năşit pe foarte mulţi alţi colegi de ai dansei dar şi din alte generaţii, în
vremea în care păstoream Editura Facla. Aşadar, am debutat-o, după nefericitul
tipic al acelor ani, într-un volum colectiv cu proza scurtă “Valsul meduzelor” apărută în 1989. A urmat cartea “Jurnal de Timişoara” cu varianta franţuzească „Ne tirez
plus” apărută în Belgia dedicată evenimentelor de la Timişoara din decembrie 89
care i-a adus autoarei o bună apreciere nu doar aici, la ea acasă.
Creaţia
literară a Veronicăi Balaj care se adună astăzi într-un număr
impresionant de volume, pendulează între poezie şi proză, reflectand
preaplinul sentimentelor şi emoţiilor autoarei, pe care probabil nici unul din
genuri nu o mulţumeşte deplin.
Poezia Veronicăi Balaj se remarcă, după opinia mea, nu
prin lirism facil, nici prin ştiinţa autoarei de a crea figuri de stil:
metafore, comparaţii, simboluri, ci printr-un discurs cvasi-epic, printr-un
refuz deliberat(?) al muzicalităţii, al fiorului liric, al
sentimentalismului printr-o oralitate jucăuşă sau pe fluidul unei
scări narative, prin frusteţea sentimentului rostit direct, fără meandre
şi fără capcane intelectualiste. Cititorul are sentimentul că asistă la un
carnaval unde măştile se străduiesc să convingă prin duritatea şi răutatea lor
aparentă, ascunzand un purtător sensibil, prea adesea lovit de răutăţile
lumii.
Despre înfranţii vieţii, despre suferinţă, trădare,
infidelitate şi moarte vor trata şi cărţile de proză ale Veronicăi Balaj.
Romanul „Baltazara” urmăreşte destine aflate în derivă datorită
alienării raporturilor dintre bărbat şi femeie, alienare născută din o seamă de
coliziuni de ordin moral, afectiv, de clasicele nepotriviri de caracter care
umplu sălile tribunalelor. Scriam, vorbind de poezia doamnei Balaj, că
cititorul are sentimentul că asistă la un carnaval, idee ce pare că o obsedează
pe autoare. Romanul “Carnavalul damelor” are
ca temă tocmai acest joc de măşti al raporturilor dintre femei şi bărbaţi, în
cadrul căruia se foloseşte un întreg arsenal de mijloace diversioniste,
în măsură să producă deruta adversarului (partenerului).
Cred că cea mai reuşită carte de proză a Veronică Balaj
este „Puzzle veneţian”, o adevărată mostră de maturitate artistică a scrisului
veronicobalajian, ca să zic aşa. Fraza este explozivă, cuvintele de un
colorit bizar nasc imagini, sentimente şocante. Autoarea plonjează în cuvinte,
le îmbrăţişează, le mangaie, le ceartă, le alungă, le vrăjeşte ca într-un
final să le domesticească, să le supună voinţei proprii. �nlăcrimat,
�nspăim�ntat, temător, verbul ei urmăreşte spaimele, frica terifiantă a inimii
care şi-a pierdut cadenţa, care se zbate în plasa ucigaşă. La un moment dat
Veronica Balaj scrie: „cuvantul mi-e pranzul”. Eu aş spune că este un
pranz pantagruelic sau, cu o trimitere la strămoşii noştri romani, un pranz a
la Lucullus.
De aici încolo începe arta cu a mare.
Ion Marin Almăjan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu