Pasărea cu cioc vitriolat
O pasăre cu cioc vitriolat ţi-a sorbit răsuflarea.
Privirea.
Putea fi o solie de bine dar ea, trimisă de nu se
ştie unde s-a izbit de lumina ochilor tăi. De lumina din ornicul vieţii tale.
Fiecare celulă îşi are un timp de lumină cronometrat cât să reziste ştiinţific.
E clar. Dar viaţa e ceva cu mult mai complicat.
Pasărea nevăzută de noi, doar de tine, a furat lumina
încrederii tale că bine. Aşa spuneai chiar cu câteva minune înainte să apară
lighioana, că-ţi este bine. Exact aşa. Te mirai şi tu. Binele s-a spulberat
brusc. Pasărea veninoasă a făcut ca timpul să se rotească derutat.
Acele ceasornicului se-nvârteau invers.
Îmi era cald.
Şi slăbiciune şi îngheţ în mine.
Jumătatea de univers nevăzută, bănuită uneori, se
făcu hău.
Stop! Stop cardiac! Strigă asistenta. Începe o luptă
cu secundele. Le rechemăm! Să revină. Secundele, timpul înseamnă viaţă.
Însângerate, tremurătoare, golaşe, dobosite, oricum să fie dar să ţi se dea
dezlegare să le numeri din nou.
Aerul e strivit sub presiunea speranţelor noastre.
Scrâşneşte speranţa în mine, în medicii care luptă.
Secundele trebuie înduplecate să revină la tine.
Dumnezeu trebuie înduplecat de inimile noastre care bat într-o disperare
sufocantă.
Clipa izbăvitoare o promit cerului.
Scrâşneşte clipa. Umilită, clipa tânguitoare,
disperată, şi urletul gândului se-agaţă de ceva ce trebuie să fie din nou viaţa
ta.
Nu mai vezi? Pleoapele îţi sunt moi, leneşe. Nici un
zbucium. Zbuciumul e viaţa. Un semn de viaţă vreau să te atingă din nou.
Degeaba sfâşii tăcerea cu strigătul meu.
Aerul sfredelitor, trece inert prin respiraţia mea
înfiorată, spasmodică.
Am îmbătrânit brusc.
Şi toţi cei din preajmă.
Totul e încurcat, răvăşitor, isteric.
Ţipătul meu.
Necuviincios. Sfâşietor, amar, excesiv de individual.
Intolerabil. Răzvrătitor. Strident. Singuratic.
Apoi, toţi au ieşit din salon.
Nu se mai poate face nimic, zic ei.
Nimicul e ceva impalpabil.
Viaţa înseamnă palpare, atingere. Cu privirea, cu
gândul. Cu respiraţia. Vreau să-ţi dau din respiraţia mea. Îl implor pe
Dumnezeu, ca de multe alte ori când îţi era rău. O făceam însă mai calm, mai
aşezat, „Doamne, ia din viaţa mea cinci ani, câţi vrei şi dă-i lui!”
Presimţeam? Era doar frica de acest nimic?
Rugăciunea mea n-a ajuns însă la cer. Sau, o fi ajuns
doar până în faţa unei porţi închise.
A luat-o pe un drum greşit, odată pornită din inima –
mintea mea.
Repet cu glas bolnav şi pârjolit: „Nu pleca, te rog!
Doamne, dă-i voie să revină înapoi!”
Absurd. Tot ce spun şi tot ceea ce sper e absurd.
Sunt pe rând, cu rapiditate, galbenă, vânătă,
magnetică, tremurândă. Furtună verde, neagră izvodeşte în glasul meu.
Afară e soare. E luna mai.
Îţi ajută la ceva? Nuu?
De aceea aud ţipăt de cucuvaie în urechi? Scobeşte cu
ciocul în calendarul rotirii pământeşti şi sapă, şi sapă. Ziua de 7 Mai. Până
acum nu-mi spunea mare lucru. De-acum încolo, va avea adâncimea nimicului.
Nimicul va însemna şi lumina din ochi şi lacrimile,
promisiunile, vocea, vocea mea scrijelită?
Ochiul tău închis nu lăcrimează.
N-ai privirea injectată de tristeţe.
Doar de tăcere. O tăcere de nepătruns.
Privirea mea-i congestionată.
Mă văd împreună cu tine într-o peşteră pe care-am
vizitat-o. Aerul umed, lugubru, misterios ne făcea temători.
Dar am ieşit la suprafaţă. La soare. Un soare pătimaş
era.
Acum, lumina-mi şuieră în urechi. Te ating. Te
îmbrăţişez cu violenţa deznădejdii.
Îţi deschid ochiul.
Pare mirat. Nefiresc, pustiu, indiferent. Dar,
totdeauna când veneam, când mă vedeai ochiul tău era un spectacol de
simţăminte.
Te revăd multiplicat. În imagini mişcătoare.
Urcăm la Pergam. Măsurăm puterea glasurilor noastre
în acustica amfiteatrului chemându-ne pe nume. Istoria împietrită aici, e
melancolică-îngăduitoare. Nu suntem primii trecători prin alveolele sale.
Ne lăsăm privirile în adâncul unei fântâni secate, în
care se aruncă monede. În credinţa că vom reveni cândva. Încă o poveste
neîmplinită.
Ieşim prin gangul pe unde se zice c-a fost scos
Apostolul Pavel în secret să nu fie linşat de practicanţii cultului Dianei. În
clipa asta eşti în gangul ce duce spre veşnicie?
Ora pământească bate de trei, după amiază. Ar fi
trebuit să vorbeşti cu Cristina. Aş fi sunat-o dacă.
În alte zile, în alţi ani, la această oră eram tot
alături dar altfel.
Iată-ne, suntem încă doar noi doi în acest salon şi
totuşi nu suntem.
Soarele te luminează fals.
Strig: ce pot face să revii? Covârşită de aripa
păsării sinistre vreau să cedez. Apoi, îmi doresc s-o strâng de gât pe hârca,
hoaşca, parşiva, mistuitoarea care s-a prefăcut în pasăre crudă şi tăcută.
Soarele îmi aprinde lacrimile. Sunt o făclie
chinuită, dezlânată, neputincioasă.
E un soare nordic între noi. Nu are puterea să te
arate viu. Nu-i sămânţă prometeică în el. nu are nici căldura necesară să mă
prefacă în scrum.
Sunt un deşert arzând. Un adânc răscolitor straşnic
de chinuitor îngrozitoarea frică de iremediabil, de ireparabil, mă sufocă.
E prima oară când nu ştiu să trec peste un prag.
Măcar că-i invizibil. Tu eşti în altă parte, nici măcar în acelaşi univers cu
mine nu eşti.
Sunt revoltată. Înfiorată, de un mister care stă
între noi şi nu-l pot înduioşa cu nimic.
Nu-l pot atinge. Nu-l pot dimensiona.
Nimic nu se potriveşte cu mine. Îngerii noştri vor fi
fiind pe aici, prin jur? Şi cum de pot suporta bicisnica mea disperare,
impulsivitatea glasului meu, ei, neprihăniţii?
Sau, ţi-au luat sufletul şi-l balansează deasupra
noastră ca pe un zmeu de hârtie colorată, precum admiram noi unul pe o plajă
din Italia?
Hoaşca e o hoaţă. Ţi-a răpit bucuria de a vorbi, de a
privi.
Eu sunt vie, violentă, neputincioasă, nepotolită,
pământească, slabă, fă un efort, scuip-o în ochi, loveşte-o direct în inimă cum
a făcut ea cu tine. O fi având totuşi aşa ceva? Poate că mâhnirea fără leac,
orele oropsite pe care mi le lasă în urmă nu au nimic nimicuţa cu inima, cu
sufletul, cu simţirea.
Sunt penibilă.
Iartă-mă că nu înţeleg nimic din marile înţelesuri.
Un rol prea greu
Fulgerătoare, speranţa că sunt într-un spectacol
greu. Trist până la necuprinderea lui în mine. Am o fracţiune de secundă, atât
am dreptul să mi se pară că rolul meu şi spectacolul în sine, se va sfârşi.
Apoi lacrimile inundă speranţa. Înşelătoare,
neputincioasă, lamentabilă mi se pare speranţa.
Spectacolul în care joc rolul tragic este regizat
după reguli de neînlocuit.
Nemişcarea ta şi zbaterea mea.
Faţă-n faţă într-o neputinţă înfiorătoare. Cel puţin
pentru mine.
Te înfiori şi tu? Creştineşte se zice că mai simţi
câte ceva.
Şi, sper din nou. Sper să fie aşa.
Doar nu te-o fi abandonat sufletul tău duios de
obicei, orgolios protector, nu te-o fi abandonat cu totul dintr-o dată.
Prin lacrimile dezarticulate, m-ai putea percepe mai
altfel ca niciodată.
Jignită de durere. Duşmănoasă. Nu vreau, nu ştiu să
fac rolul acesta de soldat singur, înconjurat de armate simţămintelor
atacatoare.
Cadenţat, sigur se-apropie, mă va lovi deznădejdea.
Neputinţa.
Stau perplexă preţ de-o clipă. Apoi, caut o breşă în
cer pe unde, poate ţi-a plecat sufletul.
Am vedenii. Îl văd ca pe un fum graţios, indecis,
nedumerit.
Trist.
Întunecată, lamentabilă, ultragiată, privirea mea
spre toate câte par a fi cu tine.
Eu nu mai am dreptul să fiu.
Suntem, dintr-o dată, foarte diferiţi.
Sunt insistentă, uluită, gata să insult şi veşnicia.
Tu, cu expresia feţei calmă.
Aer meditativ. Uşor nedumerit.
Învins? Resemnat?
Fostele tale cuvinte îmi încearcă rezistenţa psihică.
Revin cu forţă: „Vero, Vero, ce greu îţi va fi fără mine!”
Ştiai de toate acestea pe care le înfrunt acum,
stupidă, plângăreaţă, ultragiată într-un spectacol care-aş vrea să se
sfârşească?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu