„Este septembrie în strălucite”.

Interviu cu Lelia rugescu

(nepoata lui Lucian Blaga)

                                                                   

          Este septembrie în strălucite.

Septembrie 1983.

Colega mea de la Radio Bucureşti, Gabriela Mantu, mi-a intermediat întâlnirea cu doamna Lelia Rugescu, nepoata poetului Lucian Blaga. La o oră a amiezii.

Am ajuns cu o seară înainte în Bucureşti, iar în ziua întâlnirii stabilite m-am sculat cu noapte-an cap pornind cu entuziasm spre str. Octav Băncilă nr. 15. am schimbat câteva autobuze şi-am mers, şi tot mers, preţ de vreo două ore. Bineînţeles c-m ales din neştiinţă „traseul” cel mai ocolit. În Bucureşti distanţele şi timpul sunt mult mai largi decât în Timişoara. Am reuşit, totuşi, să ajung la timp. Casa. Este frumoasă, soneria îmi anunţă strident sosirea.

Din hol, trebuie să urc nişte scări la capătul cărora mă aşteaptă o doamnă zâmbitoare.

Este nepoata poetului Lucian Blaga.

O doamnă către şaptezeci şi, îmi spun în minte. Încerc să calculez câţi ani l-a văzut pe poet.

Nu reuşesc, nu ştiu, renunţ. Aparatul de înregistrat este unul rusesc, un reportofon grosolan de vreo 4 kilograme. Îmi atârnă pe umăr inestetic. Îmi este ruşine. Ori de câte ori însă, văd banda magnetică rulând pe discul din plastic, ideea că totul se imortalizează într-un fel, mă salvează şi uit de jena reporterului înarmat cu aparatură bună de dus la muzeu.

Aşa că, încep. Protocolar.

            

 Veronica Balaj.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a mă primi!

Lelia Rugescu.: Cu tot dragul, poftiţi pe scările acestea. Mă poticnesc în faţa unui portret, aşa că doamna intervine cu o explicaţie. Portretele de pe pereţi sunt ale familiei. Sunt din istoria mea interioară.

V.B.: Îl văd şi pe Goga…

L.R.: Da, e şi Veturia Goga. Săptămâna trecută am fost în Lancrăm.

V.B.: Lancrăm nu e la o distanţă geografică, ci la una situată în timp. Aşa mi s-a părut. 

L.R.: Cum mai e acum? Aţi văzut şi statuia „lui”? dar haideţi să stăm în această cameră…

V.B.: Lancrămul, ziceaţi, oricât de schimbat ar fi prin vreme, rămâne un crâmpei de eternitate. Statuia poetului este la intrarea în sat. Persoanele mai în vârstă sunt nemulţumite de locul unde a fost amplasată. Totuşi, se simte pavăza istoriei şi a mitului. În Lancrămul vechi desigur. Am fost pe locul fostei case unde s-a născut poetul. Revândută, refăcută, trebuie să apelezi la imaginaţie s-o reconstitui.

Doamnă Lelia Rugescu ştim că scrieţi o carte de memorii, dar în convorbirea noastră va fi un element particular; vocea dumneavoastră. De la ce vârstă vi-l amintiţi pe poet?

L.R.: De la vârsta de 3 ani, când s-au mutat împreună cu bunica în casa noastră. Eu şi fratele meu Dorin. Eu vorbesc de Sebeş.

V.B.: Cum vi-l amintiţi, cum era în perioada acea?

L.R.: Era foarte tandru. Eram mică şi mă îmbrăţişa. Îmi amintesc de o rochie roşie pe care mi-o făcuse mama, iar el spunea „macul, macul” şi mă lua în braţe. Era foarte glumeţ. Făcea şotii. Simţeam o căldură care venea din partea lui.

V.B.: Când a început să devină altfel? Meditativ, serios? Ne este greu să ni-l imaginăm pe Blaga glumind, râzând în hohote.

L.R.: Poate să fi avut 14 ani. Îl vedeam cu ochii larg deschişi, se uita în sus. Nu spunea nimic. Ştiam că-i plăcea să mă joc cu degetele prin părul său. Avea un păr negru şi creţ. Mă jucam prin părul său iar el tăcea.

V.B.: A propos de tăcerea, să-i zic aşa, de la începuturi, când nu comunica, nu vorbea. Ce ştiaţi în familie despre acest fapt?

L.R.: Tatăl meu era un mare pedagog şi ştiu că discuta cu bunicul. El a înţeles încă de atunci că Lucian este foarte inteligent. „Va ajunge un om mare”, spunea tata. Spuneau că l-au întrebat, după ce a început să vorbească, de ce n-ai vrut până acum să vorbeşti. Şi el a răspuns „să râdeţi voi de mine?” Va să zică, el  până ce nu s-a convins că este stăpân pe ceea ce pronunţa, n-a vrut să vorbească. Nu că nu a putut. Nu a vrut. Încrederea tatălui meu în Lucian, l-a făcut să-i adune toate încercările lui din tinereţe şi să le păstreze.

V.B.: Le mai aveţi şi acum?

L.R.: Sigur, avem un dosar „Lucian”.

V.B.: Aş putea să văd una din foile scrise de Blaga atunci?

L.R.: Desigur. Îndată le aduc. Iată aici o scrisoare de pe când era elev de liceu la Braşov, în 1911. avea 16 ani. Era la Liceul Şaguna. Tocmai am găsit nişte însemnări ale tatălui meu în care spunea că bunica vânduse în Lancrăm ce avusese, cu 9 mii de zloţi. Era o sumă frumoasă, depusă la Banca Sebeşana, trăia din dobândă, deci ar fi avut ceva bani, dar era şi econoamă şi, Lucian — ştiţi că noi îi ziceam Lulu —, care crescuse mult în înălţime, a constatat că nu are un costum de haine pe măsură. De aceea, a scris acasă. Dar nu să ceară direct părinţilor un costum nou de haine. Ştia că mai sunt cheltuieli şi pentru ceilalţi fraţi, aşa că, a compus un fel de scenetă. Asta pe care o aveţi în mână. Arăta cum este camera, seara, că geamurile aveau crizanteme de gheaţă. Fiecare din familie devine personaj. Până şi eu sunt acolo. El umbla cu haine de la fraţii lui. Înscenarea e cum noi toţi nepoţii o rugam pe bunica să-i facă totuşi un costum nou lui Lulu. Bunica se lăsa cam greu convinsă. Aşa că, asta e Oda hainelor, aşa se intitula sceneta după cum vedeţi scris de mâna lui.

V.B.: Îmi spuneaţi că ochii poetului Blaga erau foarte luminoşi. Aţi făcut  vreodată legătura cu motivul luminii din poemele sale?

L.R.: Da. Chiar când au apărut Poemele luminii. Am citit cu toţii poeziile şi eu am plâns, dar el nu se arăta exuberant, fericit. De unde altă dată, în copilărie făcea ghiduşii, acum era sobru. Din păcate acest volum a venit odată cu marea despărţire: 1919. Atunci toţi am plecat din Sebeş, Lionel cu bunica la Sibiu, iar noi cu tata şi mama la şcoală la Bistriţa. Lucian ţinea mult la mama mea, el a plecat de la Sibiu la Bucureşti. Nu mai eram atât de uniţi, atât de apropiaţi.

V.B.: Vă amintiţi vreo bucurie a lui Blaga la care aţi fost părtaşă?

L.R.: Da. Şi-a dorit o casă mică, ţărănească, după o vizită făcută în Bistriţa. Tata i-a găsit una. De pe cerdac, plin de bucurie a spus „ăsta e spaţiul meu mioritic”.

V.B.: Vocea lui Blaga… Ştiu că în această casă de pe str. Octav Băncilă nr. 15, unde facem şi înregistrarea noastră, s-a imprimat vocea lui Blaga. 

L.R.: Ideea a fost a fiului meu Dorin. S-au încuiat în camera lui şi în mai multe ore au înregistrat poezii de-ale lui Lucian. Este prima înregistrare a vocii lui. Apoi, vremile l-au dus în alte părţi şi ne revedeam mai rar.

V.B.: Desigur. Şi va rămâne în fonotecă pentru multă vreme. Sper să vă apară cartea de mărturii cât mai curând! În vremea când era diplomat, încă mai revenea în Lancrăm. Mi-a spus o fostă vecină de-a familiei din Lancrăm şi Dumneavoastră îl revedeaţi, desigur, cum îl priveaţi acum? Era deja poet, un nume…

L.R.: Crescusem şi nu-i mai săream în braţe. Mă mângâia pe creştet când şedeam tăcuţi. Nu-i deranjam tăcerea. Îl vedeam ca pe o statuie, cum să vă spun, în admiram şi-l respectam altfel: cât a fost îndrăgostit, în tinereţe, nici atunci nu se exterioriza. Eu însă, i-am văzut din nou lumina aceea din ochi. Venea dinlăuntru. Apoi, cu vremea, s-a închis în sine. Ştiţi c-a avut necazuri. Dar nu vorbea cu mine despre asta. Iar noi, familia, sufeream tot în tăcere.

V.B.: Nu l-aţi văzut scriind?

L.R.: Uite că despre asta am doar o imagine neclară. Nici nu ştiu dacă e adevărată sau mi-am construit-o eu însămi. Eu mi-l amintesc mai ales meditativ, concentrat, serios, în afară de perioada când era foarte tânăr, elev şi mai făcea şi şotii. Două imagini diferite, aşa îl am în minte.

V.B.: Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi acceptat să vă întoarceţi la alte vremi!

L.R.: Cu plăcerea şi mulţumirea că se va auzi din nou vorbindu-se de Lucian. Aşa am înţeles, că la radio veţi da înregistrarea.

V.B.: Desigur. Şi va fi păstrată în fonotecă.

Veronica Balaj