Maia
cristea-vieru
(poetă, critic de artă, stabilită în Toronto)
„Am corespondat şi
cu Mircea Eliade… am cunoscut foarte multe personalităţi în atelierul Miliţei
Petraşcu”
Veronica Balaj: Aţi exersat ani
întregi cunoaşterea poeziei şi a artelor plastice deopotrivă. Teoretizarea
artelor plastice a fost eşafodajul creaţiei poetice?
Maia Cristea-Vieru: Începuturile
mele în ale scrisului, chiar debutul meu
în presă la revista Contemporanul în
1967, s-au produs sub zodia artelor
plastice, deşi purtasem în ghiozdanul de
şcolăriţă, mereu pregătit, caietul de poezii arătat doar atât de iubitei noastre profesoare de română. Scânteia care declanşase acest interes, mai ales
pentru sculptura, avea rădăcini vechi, în chiar oraşul copilăriei mele, unde
existau doua importante lucrări ale lui Brâncuşi. Mai mult chiar, avusesem
şansa de a auzi chiar din gura Elizei Seceleanu, comanditara lucrărilor, ca
într-un înfiorat cântec al amintirilor, multe amănunte despre sculptor şi
împrejurările în care ele ajunseseră la Buzău, montarea lor fiind făcută chiar
sub supravegherea sculptorului. Ceea ce insă îmi reţinuse atenţia şi-mi
înflăcăra imaginaţia la acea vârstă era povestea de dragoste atât de romantică
şi mai ales durerosul ei sfârşit. Fără îndoială, tot ce aflasem declanşase un
interes deosebit pentru mine, căci prin
1963, de câte ori o vedeam pe Eliza, care locuia acum în Bucureşti împreună cu
fiica ei din noua căsătorie, o antrenam mereu către acest subiect. Voiam să
aflu cât mai multe despre destinul acestor lucrări, despre Brâncuşi. În acei
ani îmi vorbea cu tristeţe despre insistenţa cu care i se ceruse sa accepte să
le vândă statului.
V.B.: Canada a venit
în întâmpinarea poeziei? Trebuia să vă reintegraţi în altă cultură…
M.C.-V.: Am scris multe poezii,
dar poezia a rămas multă vreme „mon jardin secret”, lăsând loc studiilor de
Istoria artei, publicate în revistele vremii. .Mai târziu, unele din
cercetările mele au apărut în volumele: Modernitatea clasicului, 1982 şi
Sculptura feminină interbelică, 1999. Câţiva actori citiseră la
emisiunile de radio unele dintre poeziile mele. Îmi amintesc de actriţa Lucia
Mureşan sau de Ludovic Antal care au citit cu mult talent aceste poezii. Unele
au apărut în suplimente ale unor ziare, sau au fost recitate de câţiva dintre
elevii mei pe care i-am introdus în atelierul unor sculptori unde
au avut loc recitaluri de poezie. Erau atinse, în acest fel mai multe
obiective.
V.B.: Evocaţi-ne
atmosfera şi câteva nume prezente la acele întâlniri din vremea cât eraţi în
ţară.
M.C.-V.: Atmosfera conta foarte
mult, cei mai mulţi dintre sculptorii care au acceptat rugămintea mea aveau în
atelier statui reprezentând figuri dintre cele mai prestigioase ale
istoriei şi culturii noastre, dar şi ale culturii universale. Mulţi dintre
sculptori aduceau în vederea întâlnirii noastre anumite lucrări, din locuri pe
unde le ţineau depozitate. Uneori erau sculpturi pe lângă care mulţi treceam
adesea, dar privirea lor mai de aproape, precum şi cunoaşterea genezei lor
căpătau, în memorie, o altă aură. Am rămas recunoscătoare multora dintre cei
care ne-au oferit cadrul unor asemenea momente. precum directorul de atunci
al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, criticul de artă Alexandru
Cebuc care deşi era atât de solicitat găsea cu bunăvoinţă şi pentru noi
un moment, un loc. Cele mai interesante dintre aceste recitaluri, care mi-au
rămas de neuitat, s-au ţinut în atelierul sculptoriţei Celine Emilian, în
atelierul Miliţei Petraşcu, sau în casa din spatele actualului Muzeu
George Enescu, unde eram adeseori primiţi de directorul onorific al Muzeului,
domnul Romeo Drăghici, executorul testamentar al marelui compozitor. Era
clădirea în care George Enescu concertase şi pe care muzicianul o numea
„Micul meu Trianon”. Acolo veniseră interpreţi celebri ai lumii precum
Yehudi Menuhim, David Oistrah, Monique de la Bruchelerie. Am scris în presa
vremii despre casă şi despre minunatul ei amfitrion care-i păstra vie memoria
lui George Enescu şi care-mi făcuse ani de-a rândul favoarea de a mă primi
împreună cu elevii mei cărora doream să le dezvolt dragostea şi interesul
pentru cultură.
V.B.: Sunteţi iniţiatoarea unui
cenaclu artistic la Bucureşti…
M.C.-V.: Cenaclul purta denumirea
„Interferenţa artelor”, cenaclu în cadrul căruia am invitat
personalităţi de seamă din generaţii mai vechi sau mai tinere. Unii
scriitori au opus o anume rezistenţă, invocând multele lor obligaţii, dar
au venit până la urmă. Au venit critici de artă, ca Barbu Brezianu, Radu
Ionescu, Marin Mihalache, romancieri de frunte ca Ion Marin Sadoveanu, Nicolae
Tăutu sau Radu Tudoran, poeţi precum Marin Sorescu care a fost o încântare
pentru tinerii care erau în preajma bacalaureatului şi fiind un liceu de
Matematică-Fizică s-ar fi putut crede că sunt mai puţin interesaţi de poezie.
Marin Sorescu mi-a publicat multe articole în revista „Ramuri” propunându-mi
chiar să dau în fiecare lună un articol revistei, dar obligaţiile unei catedre
în acei ani erau numeroase, consumam mult timp cercetând la Biblioteca
Academiei, aşa că a rămas să-i dau materiale atunci când puteam. Într-o vreme când
Marin Sorescu îmi spusese că are necazuri, vigilenţa partidului suspectând
apropierea sa de ideile transcendenta-lismului, în acel timp la orele de
clasă şi mai ales la cenaclu noi nu mai foloseam autenticul său nume. La
propunerea unui elev îi spuneam Sorin,
folosind o parte din numele de familie şi ultima parte a numelui
sau de botez. Când i-am spus l-a amuzat ideea. Aceasta a fost pentru scurtă
vreme căci apoi, prigonirea celor cu idei transcendentale s-a atenuat. Am
admirat mult ceea ce scria şi setea lui de a fi la curent cu totul, cu
literatura din celelalte părţi ale lumii, traducând poeţi despre care atunci
auzeam prima dată, căci contemporanii îl interesau cel mai mult.
V.B.: Cum se manifesta Marin Sorescu
atunci?
M.C.-V.: Avea o bucurie sinceră,
copilărească, când întâlnea un român de talent în străinătate. Neîntrecute
erau orele din atelierul Miliţei Petraşcu, loc cu adevărat magic
frecventat de personalităţi de a căror excepţională statură nici nu ştiu dacă
eram deplin conştientă atunci. Acolo mi-am auzit cu emoţie versurile citite de
acelaşi actor Ludovic Antal. Timbrul vocii sale dădea o gravitate tulburătoare
versurilor sau chiar textelor în proză. Când citea din marii poeţi precum
Octavian Goga, cei aflaţi de faţă erau străbătuţi de un puternic fior
patriotic. Îmi imaginam uneori întregul cortegiu de umbre celebre care fuseseră
adeseori în atelierul Miliţei, încăpere spaţioasă, operă a faimosului arhitect
Marcel Iancu. Ştiam multe despre acele personaje, dar am aflat şi mai multe despre
ei cu prilejul expoziţiei sale retrospective de la Londra unde am
însoţit-o pe sculptoriţă. În expoziţie au figurat şi busturile a doi
arhitecţi vestiţi, două bronzuri de mare frumuseţe: cel al lui Marcel Iancu,
aflat astăzi la Muzeul din Tel Aviv şi cel al arh. George Matei Cantacuzino.
V.B.: Poezia şi
sculptura, artele plastice s-au întrepătruns adesea. Aţi trăit aceasta. Aţi
scris despre aceasta.
M.C.-V.: S-a spus că s-ar putea
alcătui o Istorie a literaturii din busturile în piatră, bronz, lut sau
marmoră făcute de Miliţa. Mulţi dintre cei care-i pozaseră ore întregi în
atelierul ei îi lăsaseră neşterse impresii. Întrebată ce impresie îi produsese
Tudor Vianu ea răspundea: „Pentru mine Vianu a fost un portret analitic, un
chip caracteristic universitar. Stătea pe scaun şi, în timp ce poza, îmi
dezvolta, de pildă, despre Lessing, o adevărată conferinţă. Ca să-l înţeleg mai
bine în vederea portretului ce-l lucram, am mers la câteva din conferinţele
sale publice, pe care le ţinea la Ateneu sau la Sala Dalles. De fiecare dată,
după ce termina, cobora în sală, venea la mine şi mă interoga cu privire
la modul cum vorbise. De câte ori aud cuvântul Oxford, mă gândesc la Tudor
Vianu. Era născut pentru a ţine lecţii, pentru a fi profesor universitar. Dialogul
cu el era un neîncetat examen de doctorat”.
V.B.: Câteva
personalităţi care au inspirat-o profund pe Miliţa Petraşcu şi despre care v-a
vorbit…
M.C.-V.: Impresii puternice îi
lăsaseră matematicianul poet Ion Barbu, Oscar Walter Cizek, pe Octavian
Goga, îi pozase pentru bustul care se afla la Ciucea îl socotea iradiant,
fermecător, plin de mişcare şi energie, dar nu putea uita modul obsedant cu
care acesta vorbea despre moarte: „De câte ori ne întâlneam la vreo expoziţie
sau la vreun concert, venea spre mine cu braţele întinse şi îmi spunea obsesiv
Miliţa, când vii să vorbim despre monumentul meu funerar? Nu m-am dus niciodată
acasă la el, dar a venit el la mine. Mi-a pozat câteva săptămâni”. Liviu
Rebreanu i se păruse un taciturn. O singură dată îi mărturisise că-i place să
lucreze noaptea, cu ferestrele deschise, pentru a lăsa drum liber inspiraţiei
să pătrundă până la el, avea însă ceva statuar şi granitic. Marele
povestitor Sadoveanu îi lăsase şi el vii impresii privind totul cu o
seninătate dacică, dar Marcel Iancu şi
Vinea erau constantele ei stele, busturile lor fiind făcute cu o dragoste care
vibra parcă din fibra lemnului sculptat sau a bronzului.
V.B.: Sculptoriţa a
vorbit despre Brâncuşi. L-a cunoscut, desigur. Cum vi la prezentat?
M.C.-V.: Marele său maestru Brâncuşi
venise de multe ori în atelierul ei, o aprecia mult, iar Miliţa i-a făcut
bustul care se află în micul părculeţ din Bucureşti, care-i poartă numele. Ea a fost prima dintre
elevii săi care întoarsă în ţară scrisese în revista „Contimporanul” din 1925
despre atelierul din Impasse Ronsin, despre alţi elevi ai lui Brâncusi, despre
tăierea directă în piatră pe care maestrul o învaţase, procedeu pe care ea l-a
folosit în multe lucrări. Convorbirile cu ea pe care televiziunea anilor ’70 le-a
oferit publicului au suscitat o mare dorinţă de a afla mai mult despre
ea.
V.B.: Poezia o
interesa?
M.C.-V.: Dintre scriitorii tineri
poezia Anei Blandiana o interesa mult şi mi-a cerut să-i aduc volumele ei de
început. De fapt Ana Blandiana şi Romulus Rusan au inclus, într-un volum de
convorbiri cu personalităţi de seamă, o foarte interesantă convorbire pe care
au avut-o cu sculptoriţa. Din poeziile lui Marin Sorescu ştia anumite
strofe pe de rost.
V.B.: Mai păstraţi
documente din vreme?
M.C.-V.: Am avut câteva scrisori
de la sculptoriţă, multe fotografii, dar nu am fost suficient de
păstrătoare. Păstrasem unele cuvinte pe care le-a scris referitor la
scrisul meu şi bustul pentru care i-am pozat şi care a figurat în Expoziţia de
la Londra sub numele de Maria de Mangop, wife of The Stephan the Great.
I-a făcut şi soţului meu un foarte frumos portret intitulat Vraciul.
Miliţa avusese multe de pătimit căci în anii aceia de suspiciune totul putea fi
altfel interpretat şi totuşi mi-a acceptat venirea cu mulţi elevi chiar ea
propunând seri în care s-au citit multe dintre poeziile mele.
V.B.: Când, cum şi-a
făcut loc poezia Dumneavoastră în Canada?
M.C.-V.: Târziu, ajunsă în Canada am
publicat versuri în revistele canadiene, în cele din Statele Unite, din Germania
şi la câteva reviste din ţară. Primul meu volum de versuri Reverberaţii, a apărut la editura Axa din Botoşani, a fost
lansat la cenaclul „Observatorul”, s-a bucurat de o bună întâmpinare, au apărut
cronici în ţară, altele în revista „Gracious light”, cronici semnate de Gellu
Dorian, altele în „Meridianul românesc” din Statele Unite, sub semnătura
ziaristului George Roşianu. În anii care au urmat au apărut alte volume de
versuri în limba română precum şi în limba engleză., unele fiind premiate.
V.B.: Mai
reverberează încă, desigur, întâlnirile Dumneavoastră cu alte personalităţi
culturale de marcă, să spunem Ştefana Velisar Teodoreanu, Radu Tudoran…
Amintirile Dumneavoastră devin acum mărturii pentru alte generaţii…
M.C.-V.: În toţi anii tinereţii am căutat
anturajul oamenilor vârstnici pe care-i ascultam uimită de tot ceea ce ştiau,
câtă cultură înmagazinaseră. Numai în prejma lor simţeam adevărata emulaţie în
acei ani când nu puteai studia în alte ţări şi nici cerceta ce voiai în
biblioteci, prin ei puteam afla adevăruri care nu puteau fi rostite, fapte ale
istoriei sau fapte de cultură falsificate cu bună ştiinţă. Din ceea ce citisem
la Biblioteca Academiei, în colecţiile
de reviste din anii ’30, dar mai ales din ceea ce-mi spuneau oameni ca Ştefana
Velisar Teodoreanu, sculptoriţa Celine Emilian, Miliţa Petraşcu, arhitectul
Jean Monda, epoca dintre cele două războaie fusese o perioadă excepţională
pentru cultură. Aş fi dorit mult ca tinereţea mea să se fi desfăşurat în acel
timp. Ştefana Velisar nu avea nici o legătură cu cercurile pe care le
frecventasem pana atunci. Am cunoscut-o în anii când investeam mult
din energia mea în cariera de profesoară la un mare liceu al capitalei, motiv pentru care vara căutam atmosfera
plină de pace şi chiar de evlavie de la mănăstirea Văratec, unde mă odihneam
scriind câte ceva. Am locuit chiar două veri împreună cu
Ştefana Velisar în aceeaşi casă a Maicii Magnisia Călugăru, nu departe de
incinta mănăstirii, pe drumul care ducea către pădure. Până la venirea doamnei
Lili Teodoreanu, (aşa îi spuneau toţi cunoscuţii), vorbeam cu maica Magnisia
care-mi povestise toată viaţa ei. O convinsesem chiar să meargă cu mine spre
pădure. Urcam încet căci maica nu mai era tânără, dar acele drumuri spre Poiana
lui Constantin împreună cu maica au fost rare prilejuri de a-mi explica
valorile vindecătoare ale unor buruieni, ale unor ciuperci. Îmi vorbise de
câteva maici vârstnice care îl cunoscuseră pe Eminescu şi pe Veronica. Am
rugat-o să mă ducă la o maică pe braţele căreia se sfârşise Veronica Micle.
Cred că se numea maica Roşca. Prin anii 1966 am fost într-o casă în care
locuise Eminescu. Nu locuia, se pare,
nimeni în ea dar cineva ne-a arătat camerele. Am trăit săptămâni întregi
sub imperiul imaginii lui Eminescu. Mergeam des în Pădurea de Argint,
aflată în perimetrul Văratecului, loc unde era ştiut că se plimbau cei doi
îndrăgostiţi. Am scris în acei ani o poezie referitoare la iubirea celor doi.
Ştefana Velisar socotea această poezie impresionantă. Ea
figurează în volumul Endorfine. Maica Magnisia avea o vorbire
autentic ţărănescă moldovenească plină de farmec. La venirea doamnei
Teodoreanu am început să o însoţesc pe potecile mai puţin cunoscute ale
Văratecului pe unde ne întâlneam şi cu Valeria Sadoveanu soţia marelui
romancier. Erau momente când Ştefana vorbea despre soţul ei, despre cercul
ieşean cu scriitori, cei mai mulţi dispăruţi. Dorea foarte mult să revadă
anumite locuri din Tg. Neamţ sau Piatra Neamţ dorinţa pe care i-am satisfăcuto
ducând-o la Casa Veronicăi Micle. Păstrez din anii aceia unele fotografii care,
dacă nu sunt tocmai reuşite, sunt pentru mine valoroase căci o pot revedea pe
această fiinţă de aparenţă fragilă, dar cu mari rezerve de energie hrănite cred
de ceea ce avea în suflet. Avea o profundă înţelepciune. Când vorbea despre
Ionel Teodoreanu, soţul ei, ochii căpătau vigoare şi glasul o febră
care-mi aducea în minte toate romanele lui pe care le citisem în anii de liceu.
V.B.: În această
ţesătură de impresii, întâmplări cu nume de rezonanţă, l-aţi pomenit şi pe
Mihail Sadoveanu. Se poate particulariza imaginea lui şi din acest unghi?
M.C.-V.: Ştefana mi-a vorbit mult de
preţul adevăratei prietenii pe care a dovedit-o Mihail Sadoveanu care o ajutase
mult în anii de mari lipsuri după moartea soţului ei, despre prietenia pe care
i-o arătase şi Dinu Pillat şi familia lui. În plimbările noastre mă ducea prin
locuri unde se revedea cu foarte tânăra poetă Monica Pillat însoţită de mama ei
Cornelia. Erau locuri unde Ştefana culegea sulfină venind acasă cu snopi
întregi de asemenea flori. S-a păstrat în biblioteca mea cartea Ursitul
pe care o scrisese în acei ani şi pe care-mi scrisese o dedicaţie. Marele meu
regret este acela că nu am imprimat convorbirile cu mulţi
oameni cu care am fost atât de apropiată şi care comunicau lucruri
extraordinare pentru vremea aceea.
V.B.: Punctul forte
care centrează mărturisirile Dumnea-voastră este Miliţa Petraşcu…
M.C.-V.: Dintre toţi, ceea ce comunica Miliţa era plin de cel mai
viu interes. Multe din cele pe care le auzeam nu puteau fi spuse nimănui în
acei ani. Îmi atrăgea mereu atenţia când erau lucruri periculoase.
Era profund credincioasă şi plină de înţelegere pentru cei aflaţi în
lipsuri. Deşi îi lipseau multe, dădea mulţi bani, fără să i se ceară, făcând
totul cu simplitate. Am fost de multe ori martoră a unor gesturi de mare
înţelegere şi bunătate din partea ei. Câteva asemenea scene nu le pot uita.
Ieşise din închisoare, după mulţi ani, Ştefan Neniţescu, poet, om de
aleasă cultură, fost diplomat. Eram acolo când a venit. Puţine vorbe, multe
tăceri... Era atât de slab, de adus de spate, aş zice că-mi părea o umbră
vorbitoare. Eu nu ştiam cine este. Miliţa i-a dat câteva mii de lei ceea ce
însemna în 1967 mai mult decât salariul de medic primar al soţului meu, şi a
adăugat: „Tocmai mă pregăteam să lucrez un Crist răstignit pe care să-l
transpun în lemn. Am să te rog, dragă Ştefan, să-mi pozezi în acest scop”. După
plecarea lui am aflat cine era. Miliţa îl vedea pentru prima oară, de când
ieşise din închisoare. Aflase multe de la o rudă a lui care-i spusese că s-a
întors grav bolnav de tuberculoză, că medicii sperau să se mai întremeze, dar
pentru asta trebuiau bani mulţi. Era fericită că-i venise ideea de a-l solicita
să-i pozeze. Nu voia să-l umilească dându-i bani ca o milostenie din partea ei.
De fapt pentru cei care serveau ca model pentru pictori sau sculptori se dădeau
sume foarte mici. Am asistat de multe ori la asemenea scene, dar nu e locul
aici de a le enumera. De multe ori mi-a cerut mie sau soţului meu bani căci pe
ultimii îi dăduse pentru a ajuta pe cineva. Când primea bani pentru vreo
lucrare achiziţionată de Ministerul de Externe sau de muzeele din ţară, sau
când i se comanda o lucrare, din aceşti
bani, o bună parte o dădea celor care credea ea că trăiesc greu, în special
celor bătrâni. Odată femeia de servici mi s-a plâns că deşi în casă sunt multe
lipsuri, Miliţa dă bani unor bătrâne, care o duc mai bine decât ea. Vinerea nu
mânca ziua întreagă nimic, nu bea nici apă. Într-una din acele vineri,
când lucra mai puţin am stat de vorbă ore întregi. Atunci mi-a spus câte minuni
a făcut Dumnezeu, cum intervenise într-un moment disperat pentru ea.
V.B.: Aţi avut
şansa de a coresponda cu Mircea Eliade. Cum era ca persoană particulară? Ne
puteţi ataşa scanarea unei scrisori care a şi fost publicată?
M.C.-V.: Am avut mai multe scrisori de la
acest mare cărturar recunoscut în toate colţurile lumii. Toate purtau antetul
Universităţii din Chicago unde era profesor. Astăzi catedra unde a predat îi
poartă numele. Puţini ştiu că-l interesa „omul” Brâncuşi, că a scris o piesă de
teatru dedicată lui, că împreună cu criticul Ionel Jianu, cu Petru
Comarnescu şi Constantin Noica scriseseră volumul Temoignages sur
Brancusi publicat în editura Arted înfiinţată de Ionel Jianu la Paris. De
fapt în scrisoarea pe care am primit-o de la el în 1968, la această carte
se referea. Vă trimit, aşa cum aţi dorit,
atât scanarea scrisorii cât şi comentarea ei. Ele au apărut în revista
„Poesis” alături de o altă scrisoare pe care am primit-o tot în acel an de la
criticul de artă Ionel Jianu de la Paris care asistase la ceremonia
conferirii lui Mircea Eliade a distincţiei de membru Honoris Cauza al
Universităţii Sorbona. Ionel Jianu îmi descria atmosfera din sala Sorbonei
şi-mi vorbea de impresionantul discurs al lui Mircea Eliade. Citisem încă
din anii adolescenţei câteva din romanele lui, dar le-am recitit mai târziu sub
o altă înţelegere. S-a scris enorm despre omul Mircea Eliade şi mai ales despre
masiva sa operă ştiinţifică şi literară. M-a interesat mult cartea de curând
apărută, În apărarea lui Mircea Eliade semnată de Francisc Ion
Dworschak, vocea lui, ca şi cea a eminentului Mac L. Ricketts sunt de o
deosebită importanţă, cu atât mai mult
cu cât nefiind români văd totul de la distanţa care te ajută să judeci mai
deplin.
V.B.: Va consideraţi
scriitoare de limbă româna sau v-aţi integrat total în cultura ţării de
adopţie, Canada?
M.C.-V.: Eu am venit târziu în Canada,
dar, chiar cei care vin în adolescenţă păstrează rădăcinile ţării de origine
întreaga viaţă. Poate cei care vin la vârste foarte mici, înainte de
a merge la şcoală, se integrează total, uitând chiar limba. În ceea ce mă
priveşte nu am urmărit niciodată să mă rup în vreun fel de ţară, ci dimpotrivă,
am făcut tot ce am putut să fac cunoscute valorile româneşti pe aceste
meleaguri unde a fost recunoscută valoarea multiculturalismului. Am considerat
chiar o datorie a românilor care se află în Canada să facă cunoscute marile
valori ale culturii noastre. Ţinând o conferinţă despre Brâncuşi, la care au
asistat şi reprezentanţi ai Consulatului mi-am dat seama cât sunt de receptivi
la valorile altor culturi. Am avut ocazia să constat acelaşi lucru când
am publicat în presa de limbă franceză de aici articole referitoare la George
Enescu sau Brâncuşi. Poeziile mele apărute în limba engleză aici, sunt, în
marea lor majoritate traduse în engleză. Desigur, adaptarea nu e uşoară. Exilul
ca ucenicie e o perioada de formare, o perioadă care durează destul de mult, aceasta
nu înseamnă renunţare în a scrie în limba ta. Mircea Eliade considera că
singura posibilitate de supravieţuire când eşti departe de ţară nu se poate
împlini decât prin cultură. Mă gândesc şi la Ştefan Baciu care, deşi aflat de
zeci de ani pe un îndepărtat continent continua nu doar să scrie în româneşte,
dar toate referirile, comparaţiile şi dorurile sale rămăseseră legate de
Braşovul copilăriei şi tinereţii sale.
V.B.: Cum e poezia română din Canada de astăzi?
M.C.-V.: Există în Canada multe Asociaţii
şi Federaţii scriitoriceşti, cursuri de „Creative writing”, ceea ce înseamnă că
poezia ocupă un loc important, deşi nu are prea mulţi cititori nici aici, ea
continuând să fie un teritoriu mai puţin accesibil oricui.
V.B.: Lansările de
carte se desfăşurau după un tipic specific Americii de Nord?
M.C.-V.: Nu. La lansările de carte ale
scriitorilor canadieni, de limbă engleză poţi vedea că poeţii recurg foarte rar
la metafore sau chiar la alte figuri de stil. Cei mai mulţi sunt preocupaţi să
comunice faptul divers diurn, fluxul vieţii. În ultimii ani s-a tradus mult în
româneşte mai ales din proza canadiană contemporană, dar există şi antologii
mai vechi de poezie canadiană.
V.B.: Dacă ar fi să
o luaţi de la capăt, aţi urma acelaşi traseu cultural despărţit şi poate, unit
într-un anume fel de ocean?
M.C.-V.: Credinţa mea e că doar direcţiile
mici le hotărâm noi, celelalte sunt deja trasate, iar noi neabătut, fără să ne
dăm seama le urmăm crezând doar că noi am făcut alegerea. Dacă totuşi, ar fi
posibil să o iei, de câte ori vrei, de la început, mi-ar plăcea ca tot ce se
întâmplă să rămână un întreg şir de surprize care să-ncoroneze toate eforturile
anilor de început.
Veronica BALAJ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu